Blog Laura Ciuhu

Miercuri, 27 Mai 2015 20:13

Uitarea, defect sau binecuvantare!?

Cel mai adesea, uitarea este motiv de repros si discutii aprinse, fie ca suntem blamati, fie ca-i acuzam, la randul nostru, pe altii.
Si asta pentru ca uitarea este asociata cu trasaturi de caracter dintre cele mai dezagreabile: neglijenta, nepasare, nerecunostinta etc. Si, intr-adevar, ea se afla la originea multor neplaceri cu efecte negative, chiar pagubitoare; iar uneori, cu efecte ireversibile, conducand la distrugerea unor relatii interumane care – in mod natural – ar fi trebuit si ar fi putut dura foarte mult. Iar faptul ca un fenomen psihologic cu o incidenta cotidiana nu se numara printre subiectele de reflectie in epoca moderna se datoreaza indreptarii, dirijarii (sau, mai degraba, manipularii) atentiei, clipa de clipa, inspre materialitatea vietii.
Dar chiar si asa, daca ne-am indeparta pentru o clipa de aceasta obisnuinta inoculata, i-am putea gasi uitarii un prim beneficiu, inegalabil, pentru fiinta umana. Ei bine, pornind chiar din acest plan material, as putea spune ca uitarea reprezinta un scut natural de protectie; ne-am putea chiar imagina ca joaca rolul unei sigurante care previne supraincalzirea si avarierea computerului din dotarea noastra naturala, creierul, iar pentru ilustrare vizuala a ceea ce ni s-ar putea intampla in lipsa unei astfel de protectii as lua o scena dintr-un film SF in care un computer suprasolicitat cu milioane de informatii se scurtcircuiteaza, luand foc.
Totusi, cand vorbesc despre o incarcare excesiva a creierului cu informatii, am in vedere impactul acestora asupra psihicului uman, cu accent pe informatiile declansatoare de emotii negative; si, din aceasta perspectiva, as putea spune ca uitarea ne-a fost data, prin intelepciunea Divina, tocmai pentru a salva relatiile interumane. Caci, dincolo de efectele sale imediate si palpabile, in plan material – cum ar fi cele resimtite la locul de munca sau in afaceri –, doresc sa aduc spre reflectie adevaratul scop pentru care am fost inzestrati cu uitare; nu intamplator am ales sa vorbesc despre ea, ci tocmai pentru ca o consider o tema la care ar trebui sa reflectam mai profund si nu doar in momentele dificile ale vietii.
De mai multi ani incoace – si tot mai des – aud reluandu-se cliseul iert, dar nu uit; si asta pentru ca multi si l-au insusit cu convingerea ca este nu doar crestinesc, dar si patruns de o adanca invatatura, plina de intelepciune.
Ei bine, cred ca-i voi dezamagi pe acesti norocosi descoperitori ai pietrei filozofale, spunandu-le ca nu este nici una, nici cealalta: aparent, prima parte (te iert) seamana cu una dintre pildele crestine. Numai ca invatatura crestina – in special, dupa unii dintre parintii ei recunoscuti, Thomas D’Acquino si Sf. Augustin – a aparut ca o nevoie a omului pentru sanatatea sufletului, la baza careia sta dragostea de semenii sai. In timp ce alaturarea celei de-a doua parti (dar nu uit) o anuleaza pe prima, caci a nu uita impiedica infaptuirea asa-zisei generozitati cu care incearca sa se amageasca in prima parte; ea este folosita, de fapt, pentru mascarea adevaratelor trairi interioare si a neputintei de a lasa momentul acela dezavuat sa se duca; ca sa nu mai vorbim ca denota chiar lipsa acelei umilinte pe care o incumba trairea cu adevarat a dimensiunii sufletesti caracteristica generozitatii crestinesti.
Mergand mai departe cu analiza, descoperim faptul ca, formuland o astfel de contradictie in termeni, te impotrivesti procesului natural, firesc al uitarii; iar aceasta semnaleaza o dorinta necrestineasca de a mentine in inima acel cui al memoriei negative, locul in care incolteste dorinta razbunarii. Mai mult chiar, prin preluarea unui astfel de cliseu, fara a medita asupra implicatiei emotionale, multi nu realizeaza raul imens pe care singuri si-l produc. Mentinerea in memorie a unor incarcaturi negative le viruseaza sufletul (precum virusul informatic care patrunde in memoria computerului, afectandu-i continutul).
Te iert, dar nu uit… este ca si cum am pretinde ca putem vindeca o rana pe care nu o lasam sa se inchida... Cum putem pretinde ca iertam o persoana care ne-a ranit, alimentand permanent rana cu amintirea amara a acelor momente!? Deci, nu doar ca – fara uitare – gestul generos al iertarii este ciuntit, dar iertarea in sine nu este posibila deoarece mentinerea in viata a momentelor negative este precum flacara de veghe de la care focul reizbucneste ori de cate ori primeste combustibil. In concluzie, a pretinde ca ierti fara a uita este nu doar o ipocrizie, ci si un nonsens.
In plus, ce nu inteleg cei care folosesc aceasta expresie este si faptul ca abordarea intr-o astfel de maniera a ranilor provocate de alte persoane – ca, de altfel, a oricarui esec in viata – se intoarce impotriva lor; pentru ca, ori de cate ori isi amintesc faptele respective, isi mai toarna o picatura de otrava in suflet. Iertarea declamata ar putea reprezenta un prim pas al indepartarii de rau, dar acel nu uit ii tine legati de trecut precum vasul legat de lantul ancorei infipta in adancul marii.
Imi vine in minte un studiu realizat intr-un domeniu nu doar vizibil, dar si cuantificabil, sportul. Acesta concluziona ca sportivii care nu uita infrangerile nu reusesc sa se incarce motivational suficient de consistent pentru a ajunge campioni. Cu alte cuvinte, ei nu-si pot ierta adversarii, dar nici propriile lor greseli (legate de acestia), devenind fixati intr-un trecut negativ care-i impiedica sa creada in sansa lor si sa ia decizii corecte privind viitorul lor; pentru ca indarjirea, indiferent de natura ei, blocheaza creierul. In plus, otrava rememorarii esecurilor nu doar ca distruge sufletul, dar ocupa si spatiul care ar trebui umplut cu ceva benefic pentru existenta noastra, cu un „combustibil” pozitiv necesar unui parcurs catre succes. De aceea cred ca este cazul sa-i avertizez pe cei dornici sa para intelepti si, mai ales, buni crestini, incercand sa impresioneze: nu doar iertati, dar mai ales uitati!... spre binele vostru si al celor din jurul vostru.
Desi traim intr-un univers nelimitat – si asta ne creeaza uneori falsul sentiment de vesnicie, care conduce la cel de suficienta (condamnat in Biblie sub numele de trufie) – fiinta umana, cu tot ce tine de ea, este limitata. Ce s-ar intampla daca uitarea nu ar mai elibera spatiul in care se acumuleaza trairile umane, in special cele care ne afecteaza intens emotional?!... Cat timp ar rezista sufletul bombardat incontinuu cu emotii – in special, cele negative – de catre o memorie ne-uitatoare, deci neiertatoare? Unde ar mai incapea noile informatii intr-o memorie din care lipseste comanda delete? Iar peste toate acestea, a ne turna cate o picatura de otrava in suflet la fiecare rememorare a ceea ce – in mod ipocrit – pretindem ca am fi iertat inseamna sa ne amaram singuri viata.
Si cum oare putem vedea in jurul nostru lumina bucuriilor, mai ales, a celor marunte, de fiecare zi, cand privim cu ochii incetosati de amintiri sumbre si frustrari care nu-si gasesc o supapa de refulare ? Viata-i o oglinda: daca te strambi la ea, iti intoarce imaginea chipului schimonosit.
Nu va spun fiti buni crestini… pentru ca acesta-i rolul altcuiva. Dar va pot sfatui: fiti buni cu voi insiva; acordati-va favoarea de a nu va impotrivi intelepciunii Divine care ne-a inzestrat cu uitare.
Sa multumim, deci, nu sa ne plangem de uitare: sa o folosim din plin si cu bucurie pentru ca, uitand, sa putem intr-adevar ierta, pe altii si pe noi insine… pentru a ne elibera sufletul de rele, facand loc celor bune… si ne vom putea bucura, cu adevarat, de viata.

Articol publicat in Business Woman Magazine - mai 2015.
Puteti citi articolul si pe businesswoman.ro.





Miercuri, 29 Aprilie 2015 10:42

Cui datoram succesul nostru?

Evident, intr-o prima reactie reflexa, de orgoliu, o astfel de intrebare ar primi un raspuns formulat la persoana intai; si, bineinteles, nimeni nu ne-ar nega meritele personale.
Si totusi, cine am fi noi fara cei din jurul nostru?... fara actiunile lor?... fara lucrurile create de ei? Ce am fi ajuns in afara mediului in care ne-am ridicat si continuam sa ne dezvoltam afacerea? In fine, mai precis, de unde ne-am extrage seva cu care ne hranim afacerea de al carei succes suntem atat de mandri, daca viata ne-ar arunca undeva in afara comunitatii?!
Povestile de succes s-au inmultit odata cu cresterea exponentiala a spiritului de intreprinzator, determinata, in special, de revolutia tehnologica in comunicatii. Purtati de acest val, multi dintre cei care decid sa se arunce in vartejul afacerilor viseaza la succes, transformandu-l in scopul lor suprem.
Dar intrebarea este: succesul reprezinta scopul sau doar mijlocul de realizare a mea, a intreprinzatorului? Si, o a doua, reprezinta el doar o realizare materiala sau, de asemenea, si o implinire sufleteasca, profund umana? Ba, chiar si o a treia si, poate, cea mai importanta: realizarea mea doar ca individ izolat (insemnand eu si cu ai mei) sau si ca fiinta sociala, conectata la cei din jur prin niste relatii interumane speciale generate de pozitia mea de femeie de afaceri?.
As putea spune ca raspunsul depinde de inaltimea de la care privim – sau de la care avem acces sa privim – aceste lucruri si care ofera, desigur, perspective diferite.
In urma cu cativa ani, dupa ce criza si-a relevat magnitudinea si impactul dezastruos, cativa dintre cei mai bogati oameni ai planetei au anuntat – desigur, cu tonul dat tot de America, de unde a si pornit criza – ca-si doneaza jumatate (unii, chiar cea mai mare parte) din colosalele lor averi in folosul comunitatii!?
Pentru zecile, sutele de mii si chiar milioanele de intreprinzatori mai mici – in special pentru cei la inceput de drum – care priveau la ei ca la niste eroi ai antreprenorialului si visau sa le calce pe urme, gestul parea unul rupt din SF. Dar nu, nu este nimic inventat doar de dragul popularitatii – cum se intampla pe la noi, in mod deosebit in randul politicienilor – ci doar o continuare fireasca a unei traditii vechi de cand Lumea Noua, in spiritul caracteristic antreprenorialului american; mai corect spus, al constiintei sociale cu care sunt impregnate marile averi americane. A fost, daca vreti, o incununare a culturii gesturilor filantropice care caracterizeaza oamenii de succes din acea parte a lumii, un raspuns de solidaritate, un raspuns special la o situatie cu totul speciala.
Analizand acest exemplu, gasim si raspunsurile la intrebarile cu care am deschis acest articol. Pentru ca gestul acesta este doar unul – poate cel mai vizibil – dar nu singurul si nici cel mai important din abordarea cotidiana a afacerilor pe care o vedem la ultimele generatii de intreprinzatori; iar mai recent, marile corporatii au institutionalizat aceasta constiinta a solidaritatii umane in ceea ce astazi se cunoaste drept CSR (Corporate Social Responsibility) si care se extinde pe zi ce trece in randul tuturor entitatilor economice, indiferent de marimea ori caracterul lor.
Pentru ca experienta antreprenoriala a generat acea intelepciune care ne spune ca, pana la urma, in afaceri – inainte de profit, si tocmai pentru ca sta la originea lui – este vorba despre RESPONSABILITATE; chiar daca se ajunge la o astfel de atitudine printr-o proiectie a interesului personal impins de la spate de catre spiritul de conservare vechi de cand Lumea Veche. Pentru ca succesul in afaceri, despre care am inceput sa ne punem intrebari in deschiderea acestui editorial, se datoreaza, intr-o perspectiva simplificata, dar nu simplista, unui set de 3 componente: 1. noi; 2. oamenii nostri; 3. mediul inconjurator. Si, in ciuda aparentei de sir strict crescator a secventei 1, 2, 3 (care pare o enumerare in functie de importanta), ordinea sta exact invers: 3, 2, 1, adica si 1 si 2 sunt produsul lui 3, respectiv si noi si ai nostri existam datorita si doar in interiorul unei anume comunitati.
Uitandu-ma la fervoarea cu care se incranceneaza unii sa se imbogateasca cu orice pret, mi-am amintit ca unul dintre promotorii CSR in America ii indemna pe antreprenori sa-si puna intrebarea: poti fi bogat intr-o lume saraca?. Si, poate, mai sugestiv pentru ce mi-am propus sa aduc in discutie azi este un proverb arab care spune: nu-ti omori camila inainte de a trece desertul.
Ei bine, dintr-o astfel de perspectiva pragmatica au privit lumea afacerilor cei care azi doneaza comunitatii o mare parte din ceea ce au acumulat; pentru mine – si, probabil, pentru cei mai multi dintre cei aflati in ascensiune – pare greu sa gandesti intr-un asemenea mod; dar ei, de la inaltimea realizarilor lor si privind in urma, si-au dat seama ca trebuie sa mai si intoarca ceva‘ catre locul din care s-au ridicat si, de altfel, fara de care nici nu ar fi fost in stare sa acumuleze astfel de averi.
Pledoaria mea se doreste un promotor al ideii ca nu trebuie sa asteptam sa devenim Bill Gates, Buffett ori Rockefeller pentru a face un gest maret. Este adevarat, gestul lor nu ar fi impresionat atat de mult daca ei nu ar fi avut astfel de averi; dar si mai adevarat este faptul ca nici nu ar fi facut astfel de averi daca nu sar fi comportat cu responsabilitate in comunitatile lor! Prin spiritul lor de intreprinzatori fruntasi ei au fost locomotiva, dar, daca nu si-ar fi atasat si vagoanele comunitatii incarcate cu prosperitate, nu ar fi constituit garnitura care strabate planeta de la descoperirea Lumii Noi, contaminand toate tarile nu doar cu gustul democratiei, dar si cu cel al antreprenorialului.
Acesta-i stilul american al CSR: in mod traditional, in Statele Unite el a fost definit mai mult in termeni de model filantropic. Exceptand obligatiile de a plati taxele, companiile nu au limite impuse de guvern asupra modului in care-si manageriaza resursele cu scopul de a face profit. Dupa care toti, aproape fara exceptie – atat cei care au in sange traditia americana, dar si mai nou sositi de pe alte meleaguri si cu alte mentalitati – doneaza o parte din profituri cauzelor caritabile. Este modalitatea prin care companiile capata gustul satisfactiei de a da; si, nu in ultimul rand, actioneaza conform intelepciunii biblice care conduce lumea de mii de ani: Daruind, vei Dobandi.
Modelul European de CSR este mult mai focalizat asupra operarii miezului afacerii intr-un spirit responsabil, completat cu investirea in comunitati pe baza unor ratiuni de afaceri solide; este influentat in mai mare masura de doctrina sociala a statului.
Diferite organizatii definesc in moduri diferite acest concept; totusi, exista un fond comun considerabil intre ele si, indiferent de abordare, cu totii sunt de acord ca este vorba despre cum reusesc companiile sa-si managerieze procesele organizationale pentru a produce un impact pozitiv in societate.
Una dintre cele mai reputate publicatii in lumea afacerilor, Making Good Business Sense – editata de World Business Council for Sustainable Development – definea CSR drept un angajament continuu al afacerii de a se comporta etic si de a contribui la dezvoltare economica, in timp ce imbunatateste calitatea vietii angajatilor si familiilor acestora si, la fel de bine, a comunitatii si a societatii in general.
Intrucat acest subiect este nu doar amplu, reprezentand un fenomen complex care necesita ceva spatiu, ci tine si de necesitatea impusa de realitatile mediului de afaceri din tara noastra, voi reveni cu cel putin un editorial dedicat in intregime conceptului de Corporate Social Responsibility si viitorul sau in Romania.
Pana atunci, insa, am vrut sa provoc la discutie si meditatie si – chiar daca la momentul acesta capitalismul primitiv lansat dupa ‘89 nu pare copt inca pentru a intra intr-o faza occidentala – sa extind orizontul spre care ar trebui sa ne indreptam privirile, daca vrem sa devenim femei de afa- ceri… si chiar de succes!
Si nu doar atat… sa traim si momentele unei impliniri in plan social si uman, material si sufletesc, odata cu succesul nostru in afaceri.

Articol publicat in Business Woman Magazine - aprilie 2015.
Puteti citi articolul si pe businesswoman.ro.





Pana la 60% din productivitatea companiilor este afectata de fluctuatia resurselor umane, care – la randul ei – este determinata (in proportie de peste 80%) de mediul neprietenos de munca.
Un studiu EURO-BAROMETRU din 2013 arata ca pe primele 2 locuri la satisfactia oferita de job se situeaza angajatii germani si danezi; dar, nu datorita salariilor mari, ci a LOCULUI PRIETENOS DE MUNCA! Si tot Germania si Danemarca – ca urmare a acestei stari de spirit pozitive – sunt pe primele locuri la productivitatea muncii; concluzia mi se pare de bunt-simt.
In epoca nu de mult apusa a socialismului multilateral dezvoltat, premergatoare comunismului – ultima faza de dezvoltare a omenirii, in viziunea clasicilor marxisti – se vorbea despre colectivul de munca. Rezultatele economice depindeau de aceste asa-zis colective, mergand de la grupuri de angajati in mici unitati pana la marile fabrici si uzine cu zeci de mii de angajati. Constituite dupa chipul si asemanarea intregului sistem, ele reprezentau o constructie aleatorie, oameni adunati la gramada, o masa amorfa, in care individualitatile se topeau sub constrangerea regulilor impuse de sus; regula majora fiind sa aiba toata lumea un loc de munca, fara a conta prea mult ce produceau respectivii.
Evident, nimeni nu se gandea la cum ar fi daca, in loc de presiunea externa, ar fi fost activate resorturile interioare ale fiintei umane; cat priveste free will a lui Kant, nici pomeneala. In lipsa unor stimulente ale mecanismelor interioare fiecarei personalitati individuale, productivitatea era la cote minime, ilustrand popularul adagio: ziua trece, leafa merge, noi cu drag muncim!. Per ansamblu, insa – si doar pe hartie – lucrurile stateau excelent, caci cei care doreau sa-si salveze scaunele au gasit solutia rezultatelor din condei: masluiau cifrele si se laudau nu doar la nivel national, dar si in plan international, prezentand comunismul drept o realizare de succes, in comparatie cu capitalismul aflat in putrefactie.
Este insa la fel de adevarat ca nici in partea cealalta – a capitalismului – lucrurile nu au stat de la inceput precum se vad si se practica ele astazi. Au fost necesare nu doar generatii de experiente dureroase, dar si acumularea unor argumente dovedite stiintific prin studii in domeniul psihologiei, sociologiei, ergonomiei, corelate cu neurostiintele epocii moderne.
Managementul de azi este rezultatul unui parcurs care s-a derulat prin numeroase etape corespunzatoare unor scoli de gandire care, la randul lor, emanau din diverse filozofii ale domeniului muncii. A fost o perioada in care s-a pendulat dintr-o extrema in alta – intre colectiv si individ – pana cand s-a ajuns la un concept optim: ECHIPA (team).
Intelepciunea acestui concept rezida tot in pragmatismul experientei acumulate in productia materiala, si anume: oricat de sclipitor ar fi un individ, el nu poate – de unul singur – sa aiba un randament suficient de mare pentru a misca inainte organizatia si, cu atat mai putin, societatea; el trebuie sa-si puna la lucru capacitatea si eforturile in cadrul unui proiect, care necesita o ECHIPA.
Odata ce s-a ajuns la concluzia ca echipa reprezinta etalonul optim de organizare a resursei umane, s-a pus din ce in ce mai mult problema randamentului, a eficientei, a maximizarii productivitatii acestui etalon. Daca in comunism profitul era renegat (fiind vazut ca un motiv de exploatare a omului), in capitalism, acesta este scopul vital al oricarui intreprinzator; si nu de putine ori auzim ca se apeleaza la acest argument pentru se face distinctie intre afacere si actiunea filantropica.
Intreprinzatorul care nu este convins de argumentele de mai sus si nu-si insuseste STIINTA construirii unei organizatii, dar, mai ales, nu poseda ARTA de a transforma „colectivul” intr-o ECHIPA, nu se poate astepta la PROFIT. Daca arta inter-relationarii in vederea formarii spiritului de echipa se bazeaza pe calitatile personale – in principiu, native – stiinta conducerii tine de insusirea unor principii si tehnici specifice managementului resurselor umane.
Si totusi, doar faptul ca oamenii muncesc impreuna nu-i face sa fie o echipa!
Un mod simplu de a diagnostica existenta unei echipe este acela in care se stabileste cu exactitate daca membrilor ei le pasa sincer unora de altii. Echipele ai caror membri nu se intalnesc sau o fac foarte rar nu se vor consolida niciodata.
Intrunirile, discutiile in grup unde se dezbat problemele profesionale, progresele realizate si chiar tragerea de invataminte din unele esecuri pot fi esenta muncii in echipa.
Este dificil sa conduci oamenii cu care nu ai o relatie personala directa, solida! Relatiile trebuie sa fie reciproce, deoarece majoritatea oamenilor doresc sa-si cunoasca seful si ca om. De aceea, pentru a forma o echipa omogena, printr-un proces de motivare non-financiara, in vederea atingerii obiectivelor organizatiei, teambuilding-ul este o solutie excelenta pentru orice intreprinzator.
Cum spunea si Thoreau: Sa formezi o echipa este doar inceputul, sa ramai impreuna este progresul, sa lucrezi impreuna este succesul.
In teambuilding nu exista un anume tipar: doar creativitatea si ingeniozitatea dublate de flerul de lider; orice intreprinzator/manager trebuie sa fie constient de factorii care definesc o echipa unita:
- Toti membrii echipei trebuie sa aiba un obiectiv comun, acceptat si cat mai apropiat de obiectivele personale.
- Fiecare membru al echipei trebuie sa aiba un rol clar definit in cadrul echipei, cat mai potrivit caracteristicilor personale.
- Toti membrii echipei trebuie sa cunoasca prioritatile echipei si sa le accepte, chiar si atunci cand intra in conflict cu prioritatile personale.
- Munca membrilor echipei trebuie sa se desfasoare dupa standarde si norme formalizate (scrise), pentru ca rezultatele si calitatea muncii sa poata fi evaluate/autoevaluate.
- Procesul decizional trebuie sa fie transparent, participativ si formalizat, pentru a genera proactivitatea, initiativa si confortul psihologic al membrilor echipei.
- Sincronizarea in munca trebuie sa fie un proces exersat si constient.
- Fiecare membru al echipei trebuie sa aiba sentimentul de mandrie privind apartenenta sa la echipa.
- Fiecare membru al echipei trebuie sa-si pastreze sentimentul de unicitate personala, sa se simta acceptat si apreciat asa cum este el.
- Membrii echipei trebuie sa simta eficienta muncii in echipa, sa simta ca inregistreaza un progres real si ca actiunile lor vor avea succes.
- Membrii echipei trebuie sa aiba incredere unii in altii.
- Membrii echipei trebuie sa recunoasca si sa gestioneze constient si constructiv conflictele interne pentru a evita scaderea randamentului echipei.
- Conducerea echipei trebuie sa se adapteze la situatiile aparute, pentru a maximiza rezultatele echipei.
Asa cum mentionam mai sus, maximizarea eforturilor este posibila prin activarea resorturilor interioare, mai precis, prin motivarea personalului. Avand in vedere ca motivatia este strans legata de trebuinta umana, este utila folosirea clasificarii nevoilor umane elaborata de catre psihologul Maslow sub forma unei piramide, incepand cu 1 la baza si mergand spre 5, la varf:
1. nevoi FIZIOLOGICE
2. nevoia de SIGURANTA
3. nevoia de DRAGOSTE Sl APARTENENTA
4. nevoia de AUTORESPECT
5. nevoia de AUTOREALIZARE

O varianta mai recenta a teoriei nevoilor a fost enuntata de Alderfer a carui abordare reduce ierarhia nevoilor creata de Maslow la 3 categorii de nevoi (ERD):
- Existentiale (E – existence)
- Relationale (R – relatedness)
- de Dezvoltare/Progres (D – development)
O alta abordare o reprezinta Teoria Necesitatilor a lui Mc Clelland.
I. nevoia de Realizare – indivizii cu o mare nevoie de realizare au o puternica dorinta de a rezolva sarcini provocatoare.
II. nevoia de Putere – consta in dorinta de a-i influenta pe ceilalti, exercitand un impact mare si facand impresie.
Indiferent in care dintre aceste viziuni alege sa-si conduca organizatia, intreprinzatorul trebuie sa stapaneasca managementul resurselor umane, iar din construirea echipelor in jurul unor proiecte clar definite, trebuie sa faca o prioritate; el poate avea succes in motivarea angajatilor daca:
- afla ce-si doresc acestia;
- se comporta cu personalul organizatiei cum ar dori sa fie si el tratat; asigura cele mai bune - conditii de munca;
- simplifica procedurile administrative care ingreuneaza munca oamenilor; creeaza o atmosfera de lucru placuta si dezvolta spiritul de echipa; sprijina dezvoltarea profesionala a angajatilor;
- felicita angajatii si le multumeste pentru toate lucrurile bine facute.
Intreprinzatorul cu stiinta managementului poate actiona prin intermediul tehnicilor si factorilor care cresc motivatia angajatilor – teambuilding-ul fiind doar unul dintre multiplele procedee – pentru a-i determina pe acestia sa aiba o atitudine pozitiva fata de activitatile in care sunt angrenati; ei vor munci mai mult si mai bine, iar efectul se va concretiza intr-o eficienta mai ridicata, o productivitate sporita si, in final, se va regasi in PROFIT.
Cunoasteti-va oamenii, ajutati-i sa se dezvolte si pretuiti-i cum se cuvine!

Articol publicat in Business Woman Magazine - martie 2015.
Puteti citi articolul si pe businesswoman.ro.





De ceva timp, se tot incearca sa se puna in practica ideea de a recruta si numi manageri straini in fruntea unitatilor economice unde statul este actionar majoritar.
Ideea nu este noua si ma duce cu gandul in istoria acestei greu incercate natii: in urma cu aproximativ 150 de ani – tot din lipsa de lideri– romanii isi cautau conducatorii prin strainataturi! Oare sa nu mai fi avansat noi de atunci? Ori sfaturile binevoitoare ale FMI si Bancii Mondiale (tot de pe acele meleaguri) au luat locul marilor sfetnici ai natiei?!
Este firesc sa ne intrebam daca penuria de lideri in segmentul managerial este rezultatul unei cauze obiective, cum ar fi lipsa materiei genetice autohtone, sau al uneia subiective, cum ar fi slaba educatie, in general, dar in special cea din domeniul antreprenorial.
Cunoastem antreprenori ori CEO de succes, oameni de cultura, constructori sau agricultori cu valoare incontestabila in randul breslei din care fac parte si care reprezinta nu doar repere profesionale, dar si morale. Experientele unora au devenit chiar modele de urmat; mai ales dupa ce – intr-un context social si economic nefavorabil – acestia au reusit sa obtina rezultate notabile.
Astfel de oameni, pe care ii admiram fara rezerve, isi impartasesc de multe ori gandurile si valorile dupa care se ghideaza pentru a incuraja si pe altii sa indrazneasca sa reuseasca. Intr-o masura ridicata, acestia transmit cam acelasi mesaj: succesul personal nu consta doar in acumulari materiale, iar asigurarea bunastarii si a confortului personal nu reprezinta decat un unghi din care poti privi acea poza; exista si alte aspecte care conteaza in viata unui lider, cum ar fi atentia acordata crearii si mentinerii unor relatii de calitate, echilibrul dintre munca si viata privata, preocuparea de a oferi ceva societatii.
Dar, raportat la marimea populatiei si, mai ales, la nevoile societatii actuale, aflate in transformare si dezvoltare, numarul acestor lideri autohtoni de succes este nesemnificativ; pe de alta parte, acest fel de imbold imagistic, teoretic, informativ este necesar, dar nu si suficient pentru ca noi conducatori sa apara.
Aparent, penuria de lideri dintr-o societate in tranzitie, cum este cea romaneasca, ar putea da credibilitate studiului din Marea Britanie care sustine ca unii oameni se nasc pentru a deveni lideri, iar acest talent le este inscris chiar in propriul ADN; astfel, unii au calitati innascute de lideri, altii – mai putin dotati, dar care ajung conjunctural in pozitii de conducere – fac deosebite eforturi pentru a se impune in fata celor pe care ii reprezinta sau ii conduc; iar in acest din urma caz, pozitia de conducator vine la pachet cu mai mult stres, dar si cu mai putina productivitate.
Potrivit respectivului studiu, cei aflati in fruntea unor grupuri de oameni – lideri politici, sportivi de mare valoare, finantisti, strategi militari sau conducatori de expeditii – poarta amprenta genetica a inaintasilor. Astfel, exista o secventa ADN in corpul uman care, daca este prezenta, tradeaza predispozitia catre sefie. Gena cu denumirea Rs4950, care se mosteneste din tata-n fiu, este specifica oamenilor care au capacitatea de a lua decizii rapide si sigure, asumandu-si responsabilitati si simtindu-se mai putin confortabil in postura de subaltern.
Cercetatorii britanici au ajuns la aceasta concluzie dupa ce au analizat mostre de ADN de la aproximativ 4.000 de persoane pe care le-au chestionat cu privire la cariera profesionala pe care acestea o deruleaza in prezent. In acest mod expertii au aflat ca indivizii care aveau succes in diferite activitati care necesita capacitati manageriale deosebite aveau prezenta in organism gena Rs4950.
Departe de mine de a-i suspecta pe britanici de manipulare intr-o societate bazata pe privilegii ereditare, cum este cea monarhica, dar o astfel de teorie apartine teoriei elitelor mostenite si nu create, minimalizand rolul muncii si instruirii. De ce, atunci, multe dintre celebritatile deja consacrate drept lideri in domeniile lor de activitate afirma, fara sa ezite, bazandu-se pe propria experienta ca: reteta succesului este 1% inspiratie si 99% transpiratie?!
Pana cand vom decide ca este cazul sa ne intoarcem la regimul in care doar familiile privilegiate aveau sansa sa-si propulseze odraslele in randul elitelor, cred ca ar trebui sa valorificam ceea ce Dumnezeu a oferit acestei natii; altfel, in acest context al globalizarii, Romania s-ar putea sa ramana la mana unor state care au impresia ca-si pot revendica rolul de familii privilegiate de la care Romania sa imprumute lideri.
Asadar, ce ar trebui sa facem?!... Pai, sa cautam experiente inspirationale, de-a lungul si de-a latul pamantului, in istoria moderna. America a fost dintotdeauna tara inventiilor, in timp ce Japonia a fost recunoscuta drept tara inovatiilor, micutul stat asiatic reusind sa se dezvolte ametitor in anii ’50 - ’80, in raport cu resursele de care dispunea. Un rol crucial l-a jucat spionajul la vedere: fructificarea experientei japonezilor trimisi sa lucreze in statele avansate. De ce statul roman n-ar fi in stare sa-si insuseasca experienta managerilor straini si sa inoveze, apoi, leadership-ul pe teritoriul si in folosul romanilor? De ce statul roman nu ar crea conditii pentru ca cei pe care acum ii exporta fortat sa fie tentati sa se intoarca, asa cum a facut modestul stat asiatic – cu mult mai sarac in resurse decat Romania – cu cei pe care i-a trimis sa fure tot ce putea fi preluat, inovat si aplicat in propria lor tara?
Raspunzand celor care sustin importul managerilor straini, le pot spune ca exista 3 dezavantaje majore care, insumate, vor produce o paguba uriasa Romaniei:
1. Pe termen scurt, costa mai mult;
2. Pe termen lung, ramanem dependenti de importul de creiere, in timp ce ale noastre migreaza inca din stadiul de potentiali lideri;
3. Si, poate cel mai grav, inocularea in constiinta publica a credintei ca o societate care a creat atatea valori de-a lungul secolelor se dovedeste neputincioasa intr-o epoca a post-industrializarii si globalizarii.
Asa cum explica un specialist in resurse umane si dezvoltare profesionala, cu experienta in marina, intr-o formatiune de lupta pe mare ceea ce conteaza sunt performantele celei mai slabe nave si nu cele ale navei amiral. Concluzia desprinsa dintr-o asemenea experienta este ca, pentru a creste performanta grupului in ansamblul sau, respectiv statul roman, trebuie sa investim in cel mai putin valorificat, dar si cel mai pretios capital, resursa umana.
In termeni de business, se traduce prin orientarea catre oamenii de la baza companiei si nu spre cei aflati pe trepte mai inalte ale ierarhiei. Doar asa actiunile liderului pot avea un impact major asupra performantei intregii echipe. Extinsa la nivelul comunitatii, se traduce prin investitii in zonele si segmentele neglijate, dar de unde pot rasari exact ce avem nevoie: conducatorii!
In acest context, ne-am putea referi si la modalitatile de dezvoltare a aptitudinilor in conducere; este cunoscut faptul ca una dintre principalele calitati ale unui lider ar fi aceea de a delega sarcinile la care se pricepe cel mai bine, pentru a avea timp sa se implice in activitati noi, de unde sa invete si unde sa aplice noi metode. Pentru a fi un bun conducator, pentru a lua cele mai bune decizii, trebuie sa performezi in domenii cat mai multe si mai diverse, pe care le deprinzi intr-un timp relativ scurt. Daca ramai blocat intr-o arie de expertiza, ai toate sansele sa esuezi.
Daca statul nu poate gestiona afaceri – nu doar pentru ca birocratia il impiedica sa fie un bun manager, dar si pentru ca nu este normal, intr-o democratie descentralizata, sa se amestece in toate domeniile – el poate, in schimb, stimula mediul antreprenorial ca pepiniera de lideri. In felul acesta isi asigura si rezerva de cadre pentru conducatorii din institutiile statului, care, la randul lor, creeaza conditii pentru dezvoltarea mediului de afaceri. Nu doar logica, ci si experienta altor societati democratice dezvoltate ne spune ca un antreprenor de succes, care a dovedit ca stie si poate sa obtina profit in conditii de competitie si de incertitudine ale pietei libere, cu siguranta poate fi un si mai bun conducator in structurile stabile, predictibile ale statului.
Pentru ca este aproape hilar, daca nu ar fi revoltator, sa vezi exact opusul: cum oameni care nu au fost in stare sa produca un surub sau cateva legume in gradinita din jurul casei intra in conducerea politica sau institutionala a statului cu pretentia de a crea prosperitate; este urmarea fireasca a unei mentalitati a sefiei, datorita careia multi vad – in orice pozitie de raspundere – incoronarea lor ca sefi, cu tot apanajul de avantaje vizibile si invizibile care le satisfac vanitatea gaunoasa. Prima si cea mai importanta conditie pentru a schimba in bine mersul lucrurilor este ca promovarea in pozitiile de conducere sa se faca pe baza de merite, de valoare personala si profesionala!
Asadar, raspunzand la intrebarea initiala, am putea concluziona ca responsabilitatea aparitiei de noi lideri valorosi revine in egala masura celor doua componente ale societatii: comunitatea formeaza conducatorii, dar statul este cel care poate si trebuie sa creeze premizele afirmarii acestora.
In Romania avem ambele componente; ne mai ramane doar sa le punem de acord.

Articol publicat in Business Woman Magazine - februarie 2015.
Puteti citi articolul si pe businesswoman.ro.





Joi, 18 Decembrie 2014 16:21

Poveste de sfarsit de noiembrie

Lumea in care traim are mai multe dimensiuni aspre, decat dorinta omeneasca de intelegere, blandete si caldura.
Este din ce in ce mai greu sa-ti gasesti un corespondent sufletesc, un prieten adevarat care sa-ti inteleaga starile, bucuriile, durerile…
Increderea in oameni a devenit o raritate si nu de putine ori o intreprindere riscanta, un act care odata infaptuit te poate face sa regreti indelung…
Traim intr-o lume nesigura, plina de oameni prefacuti, in care tradarea si cinismul sunt la ordinea zilei, in care omul de afaceri cinstit, micul intreprinzator este dispretuit si neglijat, in care politica a luat-o de mult intr-o directie eronata, in care politicianul nu mai are nicio teama de nimic, nici de
lege, nici de Dumnezeu…
Toate acestea sunt ganduri triste, pline de durere si de disperare langa fiinta fara grai, sufletul care ma iubeste nespus si neconditionat de 12 ani, cainele meu bland si inteligent, Max, care imi simte starile aproape omeneste, in fiecare seara si dimineata cand vin si cand plec.
Max, cainele meu, s-a imbolnavit grav si, dupa o suferinta lunga, indurata intr-o liniste aproape de demnitatea omeneasca, s-a stins…
Max al meu m-a parasit, lasandu-ma ingenunchiata de durere si dezorientata, dar in acelasi timp mult mai bogata emotional si poate mai inteleapta.
A venit in viata mea chiar la inceput de drum in aspra activitate de business, si a plecat in mod inexplicabil dupa 12 ani, acum cand am inceput sa urc, sa vad in departare, acum cand am inteles mult, chiar foarte mult despre ceea ce inseamna asa numitul succes si care sunt costurile lui...
Cei din jur te pot invidia cand vad ca ai bani, pot crede ca un antreprenor este un om fericit, implinit si puternic. Putini sunt aceia din jurul tau care pot realiza dimensiunea zbuciumului si zbaterilor tale, nelinistile si incordarile care te coplesesc aproape tot timpul, dar mai ales seara, cand te intorci acasa epuizat de grijile zilei care a trecut si a celor care vor veni. Ei nu au puterea sa inteleaga ca, pentru un om de afaceri atacat astazi din toate partile, a avea langa tine un prieten care te iubeste neconditionat este un suport inestimabil care-ti asigura acel echilibru indispensabil pentru a merge mai departe.
Astea sunt gandurile mele triste care ma napadesc in fiecare seara, cand, obosita si stoarsa sufleteste, ma intorc acasa si nu-l mai gasesc pe Max al meu, fiinta aceasta blanda si draga, care in felul ei necuvantator mi-a inteles si cele mai tainice ganduri, cele mai profunde dureri si dezamagiri.
A murit in bratele mele, la sfarsitul lui noiembrie, bland si linistit…
L-am ingrijit saptamani in sir, nu voia sa stea decat cu mine linistit. Pe toti ceilalti desi ii iubea nespus, ii provocau o stare de neliniste. Doar mana mea o suporta cu greu pe cap si pe frunte in ultimele zile. Ma astepta seara intins pe canapeaua lui, privind cu ochii lui umezi in ochii mei, cu ochii lui care nu intelegeau de ce i se intampla suferinta aceasta si care asteptau de la mine salvarea lui, asteptau de la mine totul. O, de-as fi putut sa-i dau putina viata de la mine, i-as fi dat. De-as fi putut sa-i dau sanatate de la mine, i-as fi asezat-o la picioare.
Max avea o constitutie de fier si se agata de viata cu indaratnicie si o dragoste de stapan incredibila, care l-a tinut in viata mult peste previziunile doctorilor. Il ingrijeam ca pe o fiinta omeneasca, asa cum ai ingriji un copil bolnav.
Acum cand ma intorc seara acasa dupa cate o zi teribila, dorul de Max creste in mine si lupt cu tristetea grea care ma inabusa.
Poate nu toti care vor citi aceste randuri ma vor intelege. Vor fi si unii care ma pot condamna, ca uite, in loc sa aiba grija de niste copii saraci, are grija sa-i creeze un confort unui animal. Imi asum inclusiv aceste critici…
Dar sunt sigura ca oricine a avut sau are un caine si-l iubeste, care il simte ca pe un prieten credincios ma va intelege pe deplin, va intelege fiecare gand al meu din aceste randuri.
Iar eu voi tanjii mult dupa Max al meu, dupa momentul cand facea un salt cand auzea cheia in usa, cand se uita la mine si intelegea instantaneu daca sunt bucuroasa ori trista, daca am avut succes in ziua aceea
sau daca am suferit si se pozitiona cu toata fiinta lui dupa starea mea…
Nu voi putea uita suferinta lui cand incerca din rasputeri sa fie la fel cum a fost, facand uriase eforturi din pieptul lui zbuciumat de suferinta…
Adio dragul meu Max. Te voi iubi mereu si te voi pastra in memorie, incepand cu acest sfarsit de noiembrie, ca atunci cand erai sanatos si jucaus.
In lumea afacerilor, in societatea de azi, a spune despre cineva ca este un caine fara inima este o mare nedreptate facuta patrupedului necuvantator. Daca ati sti si voi cat pretuieste un prieten fara cuvinte, langa tine, mereu…
Sarbatori fericite, dragii mei!

Articol publicat in Business Woman Magazine - decembrie 2014.
Puteti citi articolul si pe businesswoman.ro.





Pagina 6 din 15
Te afli aici: >