Miercuri, 27 Mai 2015 20:13

Uitarea, defect sau binecuvantare!?

Cel mai adesea, uitarea este motiv de repros si discutii aprinse, fie ca suntem blamati, fie ca-i acuzam, la randul nostru, pe altii.
Si asta pentru ca uitarea este asociata cu trasaturi de caracter dintre cele mai dezagreabile: neglijenta, nepasare, nerecunostinta etc. Si, intr-adevar, ea se afla la originea multor neplaceri cu efecte negative, chiar pagubitoare; iar uneori, cu efecte ireversibile, conducand la distrugerea unor relatii interumane care – in mod natural – ar fi trebuit si ar fi putut dura foarte mult. Iar faptul ca un fenomen psihologic cu o incidenta cotidiana nu se numara printre subiectele de reflectie in epoca moderna se datoreaza indreptarii, dirijarii (sau, mai degraba, manipularii) atentiei, clipa de clipa, inspre materialitatea vietii.
Dar chiar si asa, daca ne-am indeparta pentru o clipa de aceasta obisnuinta inoculata, i-am putea gasi uitarii un prim beneficiu, inegalabil, pentru fiinta umana. Ei bine, pornind chiar din acest plan material, as putea spune ca uitarea reprezinta un scut natural de protectie; ne-am putea chiar imagina ca joaca rolul unei sigurante care previne supraincalzirea si avarierea computerului din dotarea noastra naturala, creierul, iar pentru ilustrare vizuala a ceea ce ni s-ar putea intampla in lipsa unei astfel de protectii as lua o scena dintr-un film SF in care un computer suprasolicitat cu milioane de informatii se scurtcircuiteaza, luand foc.
Totusi, cand vorbesc despre o incarcare excesiva a creierului cu informatii, am in vedere impactul acestora asupra psihicului uman, cu accent pe informatiile declansatoare de emotii negative; si, din aceasta perspectiva, as putea spune ca uitarea ne-a fost data, prin intelepciunea Divina, tocmai pentru a salva relatiile interumane. Caci, dincolo de efectele sale imediate si palpabile, in plan material – cum ar fi cele resimtite la locul de munca sau in afaceri –, doresc sa aduc spre reflectie adevaratul scop pentru care am fost inzestrati cu uitare; nu intamplator am ales sa vorbesc despre ea, ci tocmai pentru ca o consider o tema la care ar trebui sa reflectam mai profund si nu doar in momentele dificile ale vietii.
De mai multi ani incoace – si tot mai des – aud reluandu-se cliseul iert, dar nu uit; si asta pentru ca multi si l-au insusit cu convingerea ca este nu doar crestinesc, dar si patruns de o adanca invatatura, plina de intelepciune.
Ei bine, cred ca-i voi dezamagi pe acesti norocosi descoperitori ai pietrei filozofale, spunandu-le ca nu este nici una, nici cealalta: aparent, prima parte (te iert) seamana cu una dintre pildele crestine. Numai ca invatatura crestina – in special, dupa unii dintre parintii ei recunoscuti, Thomas D’Acquino si Sf. Augustin – a aparut ca o nevoie a omului pentru sanatatea sufletului, la baza careia sta dragostea de semenii sai. In timp ce alaturarea celei de-a doua parti (dar nu uit) o anuleaza pe prima, caci a nu uita impiedica infaptuirea asa-zisei generozitati cu care incearca sa se amageasca in prima parte; ea este folosita, de fapt, pentru mascarea adevaratelor trairi interioare si a neputintei de a lasa momentul acela dezavuat sa se duca; ca sa nu mai vorbim ca denota chiar lipsa acelei umilinte pe care o incumba trairea cu adevarat a dimensiunii sufletesti caracteristica generozitatii crestinesti.
Mergand mai departe cu analiza, descoperim faptul ca, formuland o astfel de contradictie in termeni, te impotrivesti procesului natural, firesc al uitarii; iar aceasta semnaleaza o dorinta necrestineasca de a mentine in inima acel cui al memoriei negative, locul in care incolteste dorinta razbunarii. Mai mult chiar, prin preluarea unui astfel de cliseu, fara a medita asupra implicatiei emotionale, multi nu realizeaza raul imens pe care singuri si-l produc. Mentinerea in memorie a unor incarcaturi negative le viruseaza sufletul (precum virusul informatic care patrunde in memoria computerului, afectandu-i continutul).
Te iert, dar nu uit… este ca si cum am pretinde ca putem vindeca o rana pe care nu o lasam sa se inchida... Cum putem pretinde ca iertam o persoana care ne-a ranit, alimentand permanent rana cu amintirea amara a acelor momente!? Deci, nu doar ca – fara uitare – gestul generos al iertarii este ciuntit, dar iertarea in sine nu este posibila deoarece mentinerea in viata a momentelor negative este precum flacara de veghe de la care focul reizbucneste ori de cate ori primeste combustibil. In concluzie, a pretinde ca ierti fara a uita este nu doar o ipocrizie, ci si un nonsens.
In plus, ce nu inteleg cei care folosesc aceasta expresie este si faptul ca abordarea intr-o astfel de maniera a ranilor provocate de alte persoane – ca, de altfel, a oricarui esec in viata – se intoarce impotriva lor; pentru ca, ori de cate ori isi amintesc faptele respective, isi mai toarna o picatura de otrava in suflet. Iertarea declamata ar putea reprezenta un prim pas al indepartarii de rau, dar acel nu uit ii tine legati de trecut precum vasul legat de lantul ancorei infipta in adancul marii.
Imi vine in minte un studiu realizat intr-un domeniu nu doar vizibil, dar si cuantificabil, sportul. Acesta concluziona ca sportivii care nu uita infrangerile nu reusesc sa se incarce motivational suficient de consistent pentru a ajunge campioni. Cu alte cuvinte, ei nu-si pot ierta adversarii, dar nici propriile lor greseli (legate de acestia), devenind fixati intr-un trecut negativ care-i impiedica sa creada in sansa lor si sa ia decizii corecte privind viitorul lor; pentru ca indarjirea, indiferent de natura ei, blocheaza creierul. In plus, otrava rememorarii esecurilor nu doar ca distruge sufletul, dar ocupa si spatiul care ar trebui umplut cu ceva benefic pentru existenta noastra, cu un „combustibil” pozitiv necesar unui parcurs catre succes. De aceea cred ca este cazul sa-i avertizez pe cei dornici sa para intelepti si, mai ales, buni crestini, incercand sa impresioneze: nu doar iertati, dar mai ales uitati!... spre binele vostru si al celor din jurul vostru.
Desi traim intr-un univers nelimitat – si asta ne creeaza uneori falsul sentiment de vesnicie, care conduce la cel de suficienta (condamnat in Biblie sub numele de trufie) – fiinta umana, cu tot ce tine de ea, este limitata. Ce s-ar intampla daca uitarea nu ar mai elibera spatiul in care se acumuleaza trairile umane, in special cele care ne afecteaza intens emotional?!... Cat timp ar rezista sufletul bombardat incontinuu cu emotii – in special, cele negative – de catre o memorie ne-uitatoare, deci neiertatoare? Unde ar mai incapea noile informatii intr-o memorie din care lipseste comanda delete? Iar peste toate acestea, a ne turna cate o picatura de otrava in suflet la fiecare rememorare a ceea ce – in mod ipocrit – pretindem ca am fi iertat inseamna sa ne amaram singuri viata.
Si cum oare putem vedea in jurul nostru lumina bucuriilor, mai ales, a celor marunte, de fiecare zi, cand privim cu ochii incetosati de amintiri sumbre si frustrari care nu-si gasesc o supapa de refulare ? Viata-i o oglinda: daca te strambi la ea, iti intoarce imaginea chipului schimonosit.
Nu va spun fiti buni crestini… pentru ca acesta-i rolul altcuiva. Dar va pot sfatui: fiti buni cu voi insiva; acordati-va favoarea de a nu va impotrivi intelepciunii Divine care ne-a inzestrat cu uitare.
Sa multumim, deci, nu sa ne plangem de uitare: sa o folosim din plin si cu bucurie pentru ca, uitand, sa putem intr-adevar ierta, pe altii si pe noi insine… pentru a ne elibera sufletul de rele, facand loc celor bune… si ne vom putea bucura, cu adevarat, de viata.

Articol publicat in Business Woman Magazine - mai 2015.
Puteti citi articolul si pe businesswoman.ro.


Scrie un comentariu


Codul de securitate
Actualizeaza imaginea

sus
Te afli aici: Opiniile mele Uitarea, defect sau binecuvantare!?