Opiniile mele (55)

Femeie de afaceri de succes si antreprenor innascut, Laura Ciuhu a dezvoltat un puternic grup de companii care, in prezent, furnizeaza o gama larga de servicii si produse. De la consultanta la sisteme de incalzire, racire si ventilatie, firmele din Lara Group au avut o crestere remarcabila, in ciuda unui mediu de business foarte competitiv. Intr-un interviu pentru Business Arena, Laura Ciuhu impartaseste cateva dintre vederile sale asupra antreprenoriatului, a muncii in echipa si a experientelor traite in lumea afacerilor.

Ce le puteti spune cititorilor nostri despre drumul dumneavoastra spre succes si despre inceputurile lui?
Se spune ca drumul catre succes incepe de la nastere si ca unii oameni se nasc cu stea in frunte. Este aici un pic de adevar, dar nu ajunge, cel putin nu in cazul meu.
A fost o predestinare fericita sa vin pe lume la Targu-Jiu, acest oras din Subcarpatii Getici de unde au pornit Tudor Vladimirescu, Ecaterina Teodoroiu, Constantin Brancusi, oameni cu o ambitie extraordinara, spirite luminate, care prin vointa si talentul lor ne-au dat mandria si forta de a realiza tot ce ne punem in minte.
Dar de aici si pana la devenirea ca om de succes, ca lider, drumul este lung si anevoios.
Baza succesului unui lider capabil ca la maturitate sa gestioneze situatii complicate si sa inteleaga efectele perturbatiilor incontrolabile ale economiei reale este EDUCATIA temeinica, facuta bine si la timp.
In cazul meu, inceputul educatiei, gradinita, scoala generala si liceul purtand numele lui Tudor Vladimirescu – barbatul de la Jiu care intruchipeaza insasi ambitia olteneasca – s-a facut sub semnul disciplinei si al aureolei marilor inaintasi. Am deprins arta de a invata, de a citi si retine esentialul, inlaturand accesoriile de umplutura din manuale.
Parintii au rolul decisiv in dezvoltarea inteligentei emotionale la copii, care incepe cu cei sapte ani de-acasa. Mama mea s-a ocupat indeaproape de mine, se simtea obligata sa-mi supravegheze educatia cu o intransigenta fara egal. Daca intram undeva si uitam sa dau Buna ziua, era o catastrofa: ma facea de ras, ma punea sa intru a doua oara, pana cand nu am mai uitat niciodata.
Roluri importante in formarea unui om de succes le au educatia din scoala, modelele din randul profesorilor. A educa inseamna in primul rand arta dascalului de a te provoca sa-ti deschizi propria minte, de a-ti utiliza propriul creier. Eu am avut norocul unor profesori speciali, care m-au facut sa-mi placa matematica. In toate realizarile mele de pana acum se regaseste aceasta deprindere. Matematica este exacta, nu te tradeaza niciodata. Sansele de succes, intentia neclintita de a-mi face viata asa cum o inteleg eu, relatiile corecte de afaceri cu oameni si companii de succes, toate au la baza ordinea si rigurozitatea problemelor de matematica.
Ca o prima concluzie, temelia unui om de succes este construita de parinti, profesori, mediul in care copilareste si propria persoana, prin constientizarea nevoii, prin curaj si autoeducare. Succesul nu este niciodata definitiv, cadrul economico-social nu este static.

Ce v-a indemnat sa va deschideti propria afacere?
Parintilor mei le datorez astazi faptul ca mi-au dat libertatea sa-mi construiesc propriul drum in viata. Le multumesc pentru asta. Datorita lor am astazi bunul cel mai de pret si cel mai greu de obtinut: INDEPENDENTA.
Putini oameni doresc sa fie independenti, ei astepta ca ceilalti sa ia decizii in locul lor, pentru a putea ulterior sa dea vina pe ei in cazul in care lucrurile nu merg bine.
Eu, de cand ma stiu, am fost responsabila de tot ceea ce mi s-a intamplat si singura mi-am ales viata pe care doresc s-o traiesc. Pentru ca imi doream independenta cat mai repede dupa terminarea studiilor, anul 2004 a fost cel in care am pasit in lumea afacerilor infiintandu-mi propria companie, Lara Business Consulting, specializata, la momentul respectiv, pe consultanta financiara, fiscala, contabilitate, management integrat. Am inceput treptat sa simt gustul succesului, sa intru an de an mai adanc in aceasta lume a afacerilor. E lumea in care ma regasesc zi de zi, o lume nebuna, dar extrem de interesanta, care mi se potriveste ca o manusa.

Care considerati ca a fost, dintr-o perspectiva subiectiva, cel mai important moment de cotitura in cariera dumneavoastra?
Momentul in care m-am decis, desi eram director economic intr-o companie destul de mare, sa-mi infiintez propria firma.

Care au fost principalele dificultati cu care v-ati confruntat in efortul de a construi o firma de la zero?
Cel mai greu mi-a fost sa castig respectul si increderea salariatilor mei prin faptele si comportamentul meu, sa-i fac sa inteleaga ca munca lor este importanta, sa-i fac sa inteleaga ca intre noi trebuie sa existe un parteneriat: si eu, si ei trebuie sa simtim atat durerea, cat si placerea.
Am invatat ca un om are dreptul sa se uite de sus la altul doar atunci cand ar trebui sa-l ajute sa se ridice. Atitudinea fata de oameni este totul. Ei se comporta ca in oglinda. Daca tu esti optimist, si ei vor fi optimisti. Nu ai voie sa intri in panica daca nu poti realiza ceva. Sunt multe alte lucruri pe care poti sa le faci: ceea ce nu poti face nu trebuie sa fie o piedica in calea a ceea ce poti face.
Ulterior, a devenit o problema si pentru mine faptul ca in societatea noastra lipseste un elan general, dat de o tinta, de un scop nobil. La baza acestui elan general ar putea sta puterea femeilor in general, si a femeilor de afaceri, in special. Lipsa educatiei masculine de la noi de a aborda cooperarea cu femeile de la egal la egal face ca uriasul potential feminin sa nu-si gaseasca vocea si, in acest fel, un potential nebanuit sa nu poata fi valorificat.
Treptat, a trebuit sa ma acomodez cu piedicile si capcanele birocratiei, manifestarile functionarilor publici, de la sicana, teama, lipsa deciziei pana la o lipsa a curajului de a actiona. Multi oameni cu talent se irosesc in incercari nereusite barate de nesinceritatea autoritatilor publice.

Sunteti mai degraba adepta investitiilor alaturi de alti parteneri sau a investitiilor in care detineti totalitatea afacerii?
Am pornit singura, am dezvoltat o afacere care astazi este pe locul 2 in Romania in domeniul sau de activitate, dar apoi am realizat ca, pentru a putea merge mai departe, sa fac performanta la cel mai inalt nivel nu voi putea decat intr-un parteneriat.
Se spune ca suntem media oamenilor din jurul nostru. De aceea, alegerea partenerului de afaceri ar trebui sa fie pentru fiecare un proces de lunga durata, bazat pe numeroase si diverse criterii de selectie, pentru a fi siguri ca nu gresim, pentru a fi siguri ca putem construi alaturi de omul pe care l-am ales ca fiind partenerul nostru.
Fundatia parteneriatului in business, ca si a tuturor relatiilor interumane, este caracterul. Pe aceasta fundatie fiecare individ isi dezvolta calitatile personale care ar trebui sa-l faca "eligibil" pentru a deveni la un moment dat partener intr-o afacere. In aceasta logica, posibila lipsa de caracter reprezinta calea sigura spre esecul parteneriatului. Exista studii care arata ca 90% dintre toate greselile facute de parteneri sunt greseli de caracter si consecinte ale lipsei de incredere.

V-ati fixat anumite jaloane pentru drumul pe care vreti sa-l urmati in viitor?
Imi doresc sa-mi mentin un echilibru intre viata personala si cea profesionala si sa fac in continuare, in fiecare zi, ceea ce-mi place, pentru ca eu, de cand ma stiu, am facut numai ce mi-a placut. Vreau sa-mi organizez viata in doua etape diferite: una in care sa-mi ating maximul profesional, iar cealalta in care sa-mi ating maximul personal. Niciodata n-o sa ma retrag din afaceri definitiv, dar cu siguranta ma voi retrage din activitatea de management, ramanand doar cu statutul de investitor.




Dar exista acest Mos ? Si oare cum arata el?!...
Daca, la inceputurile sale, el era un personaj imbracat obligatoriu in rosu (culoarea parintelui sau comercial, Coca-Cola), cu ceva ani in urma au reusit sa se mai infiltreze si unii de culoare verde (stilul in trend-ul Eco), iar recent, o reclama a inceput promovarea chiar a Mosului Mov!?...
Pentru oamenii de afaceri insa nu culoarea cred ca este importanta, ci personajul tapetat cu respectiva culoare si ceea ce le-ar putea aduce el. Iar personajul care cred ca ar intruni sufragiile unanime ale intreprinzatorilor ar fi insusi Guvernul Romaniei.
Presupunand, deci, ca, dupa 26 de ani de asteptari, antreprenorii romani vor fi in sfarsit gratificati si ei, cam ce cadouri le-ar putea aduce Guvernul proaspat inscaunat?
Pai, in primul rand, mult visata relaxare fiscala; ar fi gura de oxigen asteptata de orice om de afaceri, oriunde in lume, dar cu atat mai abitir intr-un mediu de afaceri sufocat de povara fiscala. Apoi, intreprinzatorii si-ar dori ca – in ciuda varstei inaintate exhibata in mod traditional de catre Mos – tanarul guvern jucand acest rol sa aiba taria fizica si morala sa reziste presiunilor declansate de bombele sociale plantate de politicieni in perspectiva anului electoral care sta sa inceapa.
Una dintre ele ar fi salariul minim pe economie; in timp ce in economiile avansate acesta a fost conceput drept instrument de protectie impotriva exploatarii segmentului inferior al resursei umane, fiind calculat in functie de productivitatea muncii, pentru Executivul Romanesc el reprezinta tot un instrument, dar unul electoral, aruncat din pix. Scutul social imaginat in democratiile avansate se transforma, astfel, intr-o noua frana in dezvoltarea libera a afacerilor care trebuie sa asigure echilibrul economic al societatii.
Ce le-ar aduce intreprinzatorilor aceasta mita electorala? Mai intai, i-ar obliga fie sa intre in clandestinitate (sa plateasca la negru), fie sa concedieze o parte a oamenilor, fie sa converteasca sau sa angajeze cat mai multi pe minim. In toate cele 3 variante, toti actorii implicati – statul, angajatorii si angajatii – platesc nota de plata a ignorantei politicienilor si a foamei lor de putere.
A fost nevoie de o tragedie nationala care sa-i scoata, pentru moment, din aceasta goana paguboasa dupa voturi, aducandu-ne un guvern de tehnocrati; iata de ce Mos Craciunul din acest an s-ar putea sa le aduca oamenilor de afaceri nu doar cadouri otravitoare, ca de obicei, ci chiar unele cu adevarat benefice pentru firmele lor. Aceasta speranta este alimentata si de faptul ca un Mos Craciun format din atatia ministri, cum s-ar spune, unul colectiv (un atribut sinonim, din pacate, cu locul tragediei), este format din oameni priceputi in ale afacerilor si managementului.
Si pentru ca anul viitor, pe vremea aceasta, s-ar putea sa ne intoarcem la traditionalul guvern politic sub mantia Mosului, sa ne punem sperantele in mosul nostru tehnocrat care sa ne lase si pe noi – oamenii de afaceri – sa respiram putin aer de capitalism autentic.
Sarbatori Fericite!

Articol publicat in Business Woman Magazine - 15 decembrie 2015 - 15 februarie 2016.
Puteti citi articolul si pe businesswoman.ro.





Joi, 03 Decembrie 2015 15:21

Angajati fericiti = angajator fericit

Fericire... ceva dupa care alergam cu totii, toata viata, fara ca cineva sa o poata defini definitiv, desi toata lumea a incercat sa o surprinda macar, intr-un anumit moment al vietii; in ciuda tuturor incercarilor, nimeni nu o poate caracteriza ori descrie intr-un fel care sa multumeasca pe toata lumea, iar cauza este una cat se poate de simpla: exista tot atatea fericiri cati oameni fiinteaza pe pamant la un moment dat; iar daca la aceasta adaugam si faptul ca, in viata fiecaruia, exista tot atatea oportunitati de a intalni fericirea cate secunde traieste, este evidenta si cauza nefericirii celor care esueaza in incercarea de o tintui, ca si cum ar fi o insecta intr-un insectar.
Si totusi, chiar daca putini dintre noi pot afirma ca sunt fericiti, toti avem dreptul sa ne cautam fericirea, oricand si oriunde ne-am afla. Acest drept, aproape necunoscut noilor generatii, a fost dat uitarii dupa ce a fost proclamat – prima si ultima oara – la 4 iulie 1776 de catre unul dintre cei mai de frunte Parinti Fondatori ai Statelor Unite, Thomas Jefferson, in Declaratia de Independenta. Acest document monumental al gandirii politice americane, considerat piatra de temelie a democratiei moderne, care a stipulat Cautarea Fericirii (The Pursuit of Happiness) ca drept intrinsec al fiintei umane, alaturi de celelalte doua drepturi – la Viata si la Libertate –, a facut parte din triada filozofica a drepturilor naturale pe care s-au construit toate documentele filozofiei politice ulterioare, chiar daca ea nu a mai aparut astfel stipulata in niciun document oficial de atunci incoace, nici macar in Constitutia Statelor Unite, la baza careia a stat.
Multi s-au intrebat – iar altii continua, nelamuriti, sa se intrebe si azi – de ce aceasta omisiune? Ei bine, cauza principala rezida in chiar motivele pe care le-am expus la inceput: daca dreptul la viata si la libertate sunt evidente, concrete, deci protejabile legal, dreptul de a cauta fericirea nu ar fi avut cum sa fie formulat intr-un text de lege; in marea lor intelepciune, Parintii Fondatori au realizat ca – in ciuda faptului ca celelalte doua drepturi nu au niciun sens fara cel de-al treilea – ar fi o utopie sa incerce a-l transpune intr-un text legal. Cum ar putea suna o lege care ar sanctiona nerespectarea dreptului de a cauta fericirea?... care ar fi criteriile dupa care s-ar stabili vinovatia ?... dar cele luate in calcul la cuantumul pedepsei?!
Si totusi, acest drept – azi nestipulat in mod legal – este motorul existentei noastre, inclusiv al afacerilor. Zicala si maine este o zi s-a nascut din speranta ca, in permanenta, exista sansa unei realizari care macar sa ne intretina, daca nu sa ne satisfaca nazuinta naturala catre fericire. Iar cine se aventureaza in domeniul afacerilor trebuie sa tina seama de aceasta realitate subiectiva, raspunzandu-i in mod adecvat, prin actiuni obiective, bine gandite si directionate in acest sens. Continuand, ma intreb: cati dintre angajatori stiu ca, in temeiul obtinerii unui profit, dupa investitia in ei insisi urmeaza cea in proprii angajati?... si cati dintre ei au si tenacitatea si consecventa de a aplica in practica aceasta formula a unui profit sigur?
Dupa ce, in deschidere, am creionat cadrul general in care trebuie plasat subiectul nostru – si pentru ca subiectul fericirii este atat de vast incat nu doar spatiul acesta nu-l poate cuprinde, dar nici macar mintea omeneasca nu o poate face – am ales sa-l restrang la aspectul care ne intereseaza: cautarea fericirii prin afaceri, unde desi, aparent, pe baricade diferite – angajatorii si angajatii sunt legati ombilical de factorul comun numit profit, care depinde de cat de fericiti sunt cei care-l produc.
Evident, nu este nici usor, nici foarte simplu; managerierea fericirii angajatilor te poate face sa te simti ca un jucator de blackjack: ca si in jocul de ruleta, tu – in rolul metaforic de dealer – trebuie sa scrutezi cu atentie ce este pe masa si „sa faci jocurile” in consecinta. Bineinteles, vei incerca sa-ti protejezi pariurile, dar nici angajatii tai nu sunt dispusi sa piarda, desi sunt constienti ca, daca pariaza prea sus, risca sa fie scosi din joc.
Cine castiga dupa ce cartile au fost impartite?!
Reputata publicatie Harvard Business Review considera ca sansele de a supravietui concedierilor apartin echipelor mai joviale, celor care contribuie la mentinerea unei atmosfere mai prietenoase si mai relaxate in cadrul companiei. Potrivit unui alt studiu, publicat in The Academy of Management Journal, in perioade de restriste economica, angajatorii beneficiaza de o scadere a ratei absenteismului; pe de alta parte, creste numarul angajatilor nemultumiti, dezamagiti si, in consecinta, neconectati la spiritul de efort al companiei; iar aceasta are un impact negativ asupra productivitatii. La cele de mai sus se adauga si faptul ca lucratorii cei mai valorosi tind sa valorifice oportunitatile oferite de alte companii care le satisfac nevoile intr-o mai mare masura (conform observatiilor efectuate de catre cei de la Cornell University, New York).
Indiferent daca bursele merg in sus sau in jos, angajatorul poarta raspunderea protejarii propriului sau capital uman. In paralel cu inlaturarea celor care franeaza mersul afacerii, el trebuie sa cultive o forta de munca multumita si, in consecinta, dedicata. Dupa cum spune o expresie populara, satisfactia locului de munca apara angajatii impotriva visarii la pasuni mai verzi, in timp ce dedicatia si loialitatea propulseaza angajatii sa performeze peste asteptarile normale. La schimb, afacerea beneficiaza de o satisfactie a consumatorului mai mare, mai putine fluctuatii in randul personalului angajat si o rata de profitabilitate mai ridicata.

Consider utila o serie de 10 sfaturi care ilustreaza faptul ca a-ti face angajatii fericiti nu include neaparat semnul $, ci, mai degraba, stimulente intangibile, care produc rezultate concrete si care-ti stau la indemana. In aceasta editie le prezint pe primele doua:
1. Ofera optiuni pentru lucru flexibil
Cultura lucrului la birou de la 9 la 5, care s-a dezvoltat in secolul trecut, se pare ca se apropie de sfarsit. Desigur, este de asteptat ca oamenii sa munceasca in continuare cele 40 ore pe saptamana si sa finalizeze proiecte la data limita stabilita, dar ei nu mai sunt tintuiti intr-un scaun de birou. Dispozitivele mobile si retelele fara fir permit angajatilor sa poata executa lucrul in mod virtual oriunde. Acest factor introdus de revolutia tehnologica a ultimului deceniu a declansat o tendinta crescatoare in afacerile care ofera optiuni de munca flexibile. Aceasta include orice, de la lucrul acasa la saptamana de lucru comprimata sau un timp prelungit de concediu.
Facultatea de Drept de la Georgetown University si Sloan Foundation au lansat initiativa Workplace Flexibility pentru a dezvolta un program de politici publice care sa promoveze optiunile lucrului flexibil. Potrivit cercetarilor acestei initiative, 80% din angajati ar aprecia mai multe optiuni de lucru flexibil, iar 90% dintre cei deja inrolati intr-un astfel de program au marturisit ca o astfel de masura le-a usurat sarcina de a echilibra balanta munca-viata privata.
Corporatia Best Buy exemplifica aceasta schimbare catre programarea flexibila a muncii; astfel, compania din Fortune 100 s-a reorientat in 2002 catre un plan denumit Work Just for Results (munca doar pentru rezultate), care permitea angajatilor sa-si fixeze propriul program de lucru, cat timp isi terminau treaba la timp. Din acel moment, departamentele corporatiste implicate in programul respectiv au inregistrat o productivitate sporita cu 35% (sursa: Brandon).
2. Comunica in mod deschis si onest
De cele mai multe ori, diferenta intre un manager mediocru si unul eficient se reduce la comunicare. In mod specific, lipsa de transparenta dinspre birourile executivilor catre angajatii cu pozitii mai joase atinge inima problemei. Am putea lua ca exemplu rezultatele unui sondaj de opinie privind satisfactia la locul de munca in randul agentiilor federale americane in 2009 (inclusiv marile agentii NASA, the State Department, Homeland Security si Transportation Department): mai putin de jumatate din cei 212.000 de angajati intervievati au declarat ca sunt satisfacuti de managementul departamentelor in care lucrau. Nuclear Regulatory Commission, care a avut cei mai multumiti angajati in sondaj, a atribuit succesul acesta abilitatilor de comunicare ale celor mai populari si mai in varsta lideri din managementul superior. Acest aspect a devansat ca importanta, in ochii angajatilor federali, salariul si beneficiile.
Totusi, raspunderea unei comunicari eficiente nu revine in exclusivitate sefilor executivi; cercetarile in domeniul antreprenoriatului subliniaza in mod repetat importanta rolului jucat de catre managerii de mijloc in construirea unui raport onest si deschis cu angajatorii. As zice ca ei sunt liantul antreprenorial, cei care sudeaza nivelurile intre ele, de la varf la baza. Actiunea aceasta merge dincolo de simpla regurgitare a liniei trasate de companie, pe care angajatii o pot descoperi singuri, caci este evidenta precum un elefant pe aleea din fata casei.
Managerilor nu trebuie sa le fie teama sa raspunda la intrebari, mai ales la cele dificile, ei trebuind sa ramana onesti si deschisi cu privire la ceea ce gandesc si simt in legatura cu problemele ridicate prin acele intrebari; de asemenea, ei trebuie sa ramana cat se poate de simpli si pe intelesul tuturor celor care li se adreseaza, pentru a le explica si lamuri neintelegerile. Pe scurt, comunicarea reprezinta esenta angajamentului pe care lucratorii si-l iau in fata angajatorului, o placa turnanta in activitatea ambelor parti. (continuarea in numarul viitor)

Articol publicat in Business Woman Magazine - 15 noiembrie - 15 decembrie 2015.
Puteti citi articolul si pe businesswoman.ro.





Marti, 29 Septembrie 2015 13:45

Televizor sau... "Tembelizor"?!

In general, am folosit acest spatiu pentru a discuta pe marginea unor lucruri folositoare, incercand sa le inspir cititorilor mei o atitudine pozitiva; si asta pentru ca nu-mi place sa critic in maniera nihilista, ci doar in mod constructiv, venind si cu solutii.
Si totusi, mesajele pozitive se pot transmite si prin opusul lor; caci, ce s-ar fi intamplat daca parintii nostri – pe vremea cand deschideam ochii in viata – ne-ar fi laudat tot timpul, fara sa ne mai si dojeneasca de cate ori ne dedam la cele rele?
Iata ratiunea in virtutea careia am considerat necesar si util sa pasesc si pe cealalta baricada, cea a criticii; aceasta schimbare de macaz mi-a fost sugerata de metoda comunista a panourilor in oglinda Asa NU! – Asa DA!, instalate la intrarea in fabrici si uzine pentru a-i face de rusine pe codasi sau pe cei care nu respectau regulile si, pe de alta parte, pentru a-i stimula pe ceilalti in directia opusa.
Subiectul mi-a fost sugerat de insatisfactia provocata de involutia televiziunii, un proces cu un impact pe care-l consider – si nu doar eu – nefast asupra trairilor din interiorul comunitatii; mai precis, pe langa beneficiile aduse, Televizorul a avut si reactii adverse, asemanatoare celor despre care producatorii de medicamente ne previn in prospectul atasat flaconului respectiv; doar ca, spre deosebire de medicamente, unde se vorbeste despre reactii neprevazute si nedorite, fenomenul negativ al televiziunii s-a propagat prin control si dirijare, pe axa COMUNICARE – MANIPULARE – TEMBELIZARE. Astfel, se poate afirma ca involutia televiziunii – in calitatea ei de principal factor de influenta colectiva – a atras dupa sine involutia starii morale a lumii moderne.
In lungul sau drum de pe crengile copacilor pana in zgarie norii de azi, omul a inventat tot felul de lucruri care sa-l ajute, mai intai, sa supravietuiasca in lupta sa cu natura, iar mai apoi, sa-si satisfaca dorintele tot mai rafinate. Dar orice lucru inventat de om prezinta doua fatete care stau sub simbolul lumii in care el traieste: BINELE si RAUL. In functie de formarea sa in societate, omul poate alege sa foloseasca lucrul respectiv in doua modalitati: in ideea pozitiva in care acesta a fost inventat, aceea de a-l ajuta in construirea unei vieti mai confortabile, deci servind BINELE lui si al comunitatii, sau, intr-un mod deviant, servind RAUL. Cutitul inventat sa civilizeze maniera de hranire, dar folosit pentru savarsirea unei crime, sau computerul inventat pentru comunicarea mai rapida si eficientizarea lucrului, dar folosit la savarsirea unor infractiuni, sunt doar doua dintre cele mai des intalnite si evidente exemple de deturnari ale inventivitatii umane si a bunelor sale intentii; pentru ca, dupa ce un individ si-a stors creierul sa gaseasca o solutie la o problema de viata, a venit un altul din urma care a descoperit ca poate folosi aceeasi solutie intr-un alt scop.
Asa se explica si faptul ca cei care au constatat adevarul teoriei lui Freud conform careia oamenii actioneaza pe principiul turmei s-au gandit ca televiziunea este cel mai eficient mijloc de a-i manipula; dupa cum panica iscata la o bursa declanseaza isteria pe intreaga planeta, sau cea iscata de un incendiu intr-un cinematograf ori stadion impinge oamenii sa se imbulzeasca intr-o singura directie, tot asa mesajele transmise prin intermediul televiziunii – incepand cu reclamele comerciale si sfarsind cu mesajele politice – au avut darul, intr-un ritm mai lent, dar poate, chiar de aceea mai sigur, sa influenteze si chiar sa modifice comportamentul social.
RAUL care se exhiba in lumina zilei poate fi combatut; cel care se propaga in mod insidios si lent nu doare, nu se dezvaluie, nu provoaca nici un fel de neliniste; si, astfel, sfarseste prin a fi acceptat ca si cum ar face parte din normalul existentei noastre.
Desigur, omenirea nu ar fi fost afectata nici prea rapid si nici atat de profund daca RAUL s-ar fi propagat doar prin instrumente cu efecte individuale; ceea ce a dus la deformarea monstruoasa de azi a fost inventarea unor mijloace prin care s-a reusit infectarea colectiva cu acest virus, la nivel de comunitate. Iar unul dintre aceste lucruri cu dubla fateta – BINE/RAU, in functie de directia imprimata de catre cei care decid folosirea lui – este si Televizorul.
Si pentru a-mi argumenta formularea din titlu, voi incepe prin a reaminti aici inceputurile Televizorului din anii ’50. La vremea aceea, scopul propus si ovationat public a fost COMUNICAREA si, in mod special, stirile importante pentru vietile de zi cu zi ale oamenilor; astfel, sub aspectul predictibilitatii, el a constituit un factor de siguranta. Sub aspect social, Televizorul a avut un impact benefic, devenind chiar un factor unificator, prin starea de spirit pe care o insufla; si asta pentru ca, in utilizarea sa initiala, televizorul a raspuns unei nevoi sociale relevate de dezvoltarea comunitatii.
Multa vreme, Televizorul a parcurs traseul sau in paralel – si la concurenta – cu un fenomen social traditional: de cand se stiau, pentru a afla ce se mai intampla prin sat, oamenii se intalneau si-si comunicau noutatile: sistem cunoscut si sub numele de radio sant, care in limbajul femeilor devenea barfa; dar, cel mai important fenomen care se petrecea in aceste intalniri fata-n-fata era cel de socializare, era spiritul de vecinatate, de apartenenta si comuniune, de impartasire a unor valori unanim acceptate; iar prin el se propaga acea MORALITATE nescrisa care tinea loc de legi scrise si care era chiar mai puternica decat acestea in promovarea BINELUI, in general, dar mai ales a BINELUI COMUN.
In spatele efectului pozitiv, insa, in sfera nevazutului, s-a dezvoltat de-a lungul timpului un fenomen concurent, dar cu semn opus, extrem de nociv. Astfel, Televizorul a condus la izolarea individului, accentuata treptat de faptul ca activitatile prin care oamenii isi satisfaceau traditional nevoia de relaxare au fost descoperite in fata Televizorului. Mai mult, pe masura ce Televizorul a exploatat tendinta naturala de comoditate a fiintei umane, izolarea s-a accentuat, iar oamenii au inceput sa iasa tot mai rar din casa, ceea ce a dat nastere fenomenului de insingurare. Acesta a condus, treptat, spre stagiul urmator, cel al instrainarii – fata de vecini si comunitate – care s-a concretizat, in final, in tragismul social cunoscut sub fenomenul de dezradacinare, mai ales, daca a fost cuplat si cu relocarea din locul de nastere (prin plecare la studii, la munca, mutare la oras etc.); si, odata cu aceasta, eliberarea de sub imperiul coercitiv al moralitatii urbei.
Din atomi gravitand in jurul unui nucleu social avand ca fundatie moralitatea comunitatii, oamenii s-au transformat in niste atomi pierduti in spatiu, confuzi si debusolati in urma pierderii reperelor traditionale, gata sa adere la orice punct de atractie, acceptand orice fel de valori indesate pe gat, vizual ori auditiv.
Acest fenomen a fost speculat de mintile posedate de RAU, transformand Televizorul din utilul mijloc de COMUNICARE in principalul mijloc de MANIPULARE. Treptat – si fara a se sesiza devierea de la scopul initial – drumul Televizorului a involuat prin grija celor care stiau ca omul nu poate fiinta fara a fi ancorat intr-o entitate, fie ea grupul restrans al familiei, fie una largita, cu care impartaseste aceleasi valori. Spiritul de apartenenta a intrat deja in gena rasei umane, prin evolutia ei de la indivizii izolati fiecare pe creanga lui la statul-natiune de azi. Asa se si explica si efectul sanctionator, psihologic, pe care-l are inchisoarea asupra celor care nu realizeaza si nu pretuiesc bunul numit VIATA IN COLECTIVITATE. Spre deosebire insa de acestia, noi, ceilalti care parem a avea optiuni, suntem de fapt impinsi, indirect si imperceptibil – prin tot felul de mijloace care exploateaza tendinta naturala spre comoditate – inspre autoizolare si lejeritatea creierului; astfel, am ajuns sa acceptam de buna voie sa ne transformam spatiul in care ne ducem existenta intr-o celula, chiar daca unii si-o imagineaza a fi colivie aurita.
Televizorul a mai cuplat un efect nociv cu impact in modificarea practicii sociale: cel de lenevire a creierului uman. Acesta nu a mai fost nevoit sa munceasca pentru a se alimenta cu date noi, le-a luat gata mestecate de la Televizor.
Cei care au exploatat nevoia de apartenenta prin socializare a fiintei umane stiau ca omul se formeaza dupa modele; iata de ce ei au folosit acest instinct al mimetismului pe post de politica publica, servindu-ne modele lipsite de valoare, asa-zisele vedete care promoveaza subcultura si banii nemunciti; adica cele mai categorice impulsuri morale catre superficialitate si infractionalitate.
Dar manipularea nu aduce doar voturi, materializate in putere politica, ci si profit, adica putere economica; nu intamplator, cei care au facut averi (numai de ei stiute) au inceput sa acapareze mijloacele de manipulare in masa. Frumoasele idealuri de inceput ale educatiei prin televiziune au ramas deziderate, iar jungla a imbracat formele facile si tembelizatoare ale nenumaratelor programe ale televiziunii comerciale care dezvolta lejeritatea in gandire; daca mai adaugam si mentinerea intentionata a sistemului formal de educatie la un nivel deplorabil, nu ne mira faptul ca zicala dupa ce ca are capul mic, ii mai sta si creierul lejer in el se transforma, vazand cu ochii, in realitate.
Desigur, cei din spatele acestei actiuni de TEMBELIZARE care proceseaza mase umane pentru MANIPULARE au gasit si solutia de a se sustrage acuzatiilor: telecomanda sau optiunea apartine audientei!?; dar sa alegem din ce?... si cand?... dupa ce ne-am format in sensul dorit de cei care au nevoie de o populatie manipulabila – pentru ca ei sa detina puterea?!
La inceputul anilor ’90, in urma unei ample investigatii, s-a dezvaluit faptul ca toate marile mijloace media traditionale din Statele Unite erau concentrate, de fapt, in mainile a 3 mari grupuri de interese (cu cel de-al patrulea, reprezentat de Bill Gates si ai lui, anuntandu-se ca venind din urma, in mare viteza, pe baza de internet). Iar procesul de concentrare a mijloacelor de manipulare nu este specific Americii si nici limitat la aceasta; el s-a desfasurat in toate tarile si, mai nou, prin mijloace din ce in ce mai sofisti- cate, la nivel global.
Cat despre fata intunecata a internetului si consecintele sale dezastruoase asupra psihicului uman (declansand adevarate mutatii genetice) se pare ca au inceput sa se pronunte tot mai des sociologi, psihologi, educatori, psihiatri, legisti, biochimisti, neurologi etc. Tot mai multi incep sa vorbeasca despre cum internetul reuseste sa scoata la lumina RAUL din intunericul naturii umane: animalitatea scapata de sub controlul ratiunii; internetul produce reversarea unui proces de eforturi milenare pentru civilizarea instinctelor, eforturi care au constat nu doar in acoperirea acestor reminiscente primitive sub vesminte moderne, ci – mai ales – in educare.
In intuneric, in mediul anaerobic, colcaie speciile subdezvoltate biologic; si nu intamplator hotii prefera intunericul: doar la adapostul intunericului se pot petrece lucruri pe care lumina civilizatiei moderne le respinge, oripilata. Din acest punct de vedere, internetul reprezinta mediul ideal al manifestarii animalului din fiinta umana: nimeni nu-l cunoaste, nimeni nu-l vede! nu raspunde nici moral si, crede el, nici legal pentru faptele sale. Anonimatul internetului a dat frau liber manifestarilor primitive pe care eforturi colosale a sute de generatii reusisera sa le aduca in aria de subordonare a ratiunii.
In concluzie, cele trei fenomene care afecteaza individul – izolarea, lenevirea creierului sau si afundarea sa in negura protectoare a internetului – formeaza o combinatie letala pentru viata sociala; daca pana la aparitia Televizorului si a internetului sinuciderile reprezentau un fapt izolat, azi ele nu doar ca au intrat in cotidian, dar se pot si viziona in direct; pe vremuri, a merge la consult psihiatric – caci de psiholog nici macar nu se auzise – echivala cu a-ti pune o stampila de nebun pe frunte; azi ni se recomanda sa apelam la consiliere psihologica precum am merge la supermarket; iar depresia – considerata pe vremuri a fi un moft al doamnelor din inalta societate – a devenit un fenomen de masa, ceea ce a si condus la incadrarea ei in categoria bolilor cronice.
Intrebarea mea ar fi: pana unde mergem cu acest troc social prin care ne cedam trairile in schimbul eficientei tot mai ridicate?! Si, in mod cert, nu exista un singur raspuns, dupa cum nu exista un standard sau o limita legala prestabilita. Nu vad cum va reusi comunitatea sa supravietuiasca mergand in aceasta directie, in caz ca nu-si resuscita imaginatia colectiva pentru inventarea unui antidot.
De aceea, chiar daca spiritul existential al lui Sartre ori Camus nu mai egaleaza voga secolelor trecute (lasand la o parte ca putini isi mai acorda cateva minute pentru a reflecta asupra propriei lor existente), ma gandeam ca ar fi util acest subiect chiar ca tema de reflectie individuala; pentru ca, mai tarziu – cu intelepciunea varstei –, sa nu privim inapoi cu manie la o viata prea scurta pentru a fi irosita intr-o ametitoare si nebuneasca cursa contra cronometru. O viata in care ne intindem la maximum aspiratiile – intr-o gimnastica expansionista chiar peste limitele noastre biologice – in dorinta de a cuprinde tot mai mult si tot mai repede; de ce – in special, la tinerete – suntem tentati sa cedam calitatea pentru cantitate?... sa ne rapim singuri sansa de a ne desfata cu licoarea divina (numita viata), picatura cu picatura, rasturnand deodata intreaga carafa pe gat, chiar cu riscul de a o irosi si, in plus, a ne improsca pe fata si pe vesminte?!
Cu alte cuvinte: de ce am prefera mult si prost, in loc de putin si bun?!

Articol publicat in Business Woman Magazine - 15 septembrie - 15 noiembrie 2015.
Puteti citi articolul si pe businesswoman.ro.





Luni, 10 August 2015 16:38

Ce-ar fi Romania daca…?!

M-am gandit sa va propun un exercitiu de imaginatie, dar nu numai, deoarece unele raspunsuri le voi incerca tot eu, indraznind chiar sa le formulez intr-un sens cu potential de solutii; asta in eventualitatea in care vreunul dintre cei responsabili de haosul de dupa ‘89 ar fi muncit de astfel de ganduri.
Evident, o prima intrebare in acest mod virtual s-ar cuveni sa o adresez celor care ne conduc destinele, inclusiv pe cele ale afacerilor noastre.
Ce-ar fi daca – in loc sa fie preocupati doar de accederea la putere si pastrarea propriilor locuri – s-ar preocupa si de incurajarea mediului de afaceri? Pai, in primul rand, le-ar fi si lor mai usor sa guverneze: ar avea suficiente resurse pentru proiecte cu care sa impresioneze in mod real cetatenii... si nu doar inainte de alegeri, ci tot timpul; asta, in loc sa fie obligati sa faca doar promisiuni populiste pe care apoi sa nu fie in stare sa le onoreze, neavand de unde.
Ce-ar fi daca in promovarea in functii – de partid si de stat – s-ar aplica competentei si al meritelor personale? Evident, masurile luate de catre acesti specialisti nu ar mai fi lautaresti, adica dupa ureche, creand haos intr-o societate inca debusolata de o tranzitie fara de sfarsit.
Ce-ar fi daca deciziile – cel putin cele majore, care afecteaza mai multe domenii de activitate si un segment mai mare al populatiei – s-ar lua in mod transparent? Acestea ar trece prin filtrul opiniei publice, ramanand a fi aplicate doar cele utile si viabile, iar – in final – ar corespunde intereselor celor multi (nu doar unui grup restrans de interese).
Ce-ar fi daca s-ar respecta principiul dezvoltarii durabile, pe termen lung, asigurandu-se astfel predictibilitatea necesara oricarui business? Guvernantii nu ar mai fi nevoiti sa jongleze cu cifrele si sa ajusteze statisticile dupa interesele lor de moment, vanzand populatiei vise placute; cresterile de tot felul – pe care le tot anunta guvernul in ultimii ani – ar avea loc si in mod real si s-ar simti in mod concret si in buzunarele romanilor.
Ce-ar fi daca institutiile statului menite sa supravegheze si sa indrume afacerile nu s-ar mai transforma in instrumente de tortura (eventual, politice) folosite impotriva antreprenorilor? Ar rezulta acel mediu de afaceri prietenos dupa care alearga intreprinzatorii in toata lumea; nu intamplator se fac clasamente ale tarilor in functie de gradul de accesibilitate si favorabilitate pentru afaceri, acestea fiind primele criterii in luarea unei decizii de a investi.
Dar poate cea mai importanta intrebare ar fi Ce face, totusi, societatea civila?; pentru ca, peste tot in lume, este stiut ca statul este tinut in frau de catre societatea civila, incepand de la controlul civil al institutiilor militarizate (servicii speciale, armata, politie) si pana la atenta monitorizare a masurilor zilnice de catre asociatiile profesionale, in frunte cu media. Mai mult chiar, nu statul rezolva problemele sociale locale, de zi cu zi, ci comunitatea; si este firesc sa se intample asa, pentru ca a astepta ca statul sa rezolve aceasta parte – de fapt, cea mai importanta – a vietii noastre este ca si cum te-ai ruga in mijlocul desertului sa porneasca ploaia.
De aceea, fara initiative cetatenesti, prin care guvernantii sa fie adusi cu picioarele pe pamant si sa raspunda nevoilor reale, institutiile statului se vor confunda si dupa 25 de ani cu cladirile in care sunt amplasate.
Dar orice discutie este sterila si orice efort sortit esecului daca nu se incepe cu inceputul: functionalitatea Statului de Drept; iar pentru a ajunge la un asemenea rezultat trebuie mers chiar mai in profunzime, caci si justitia este determinata de un alt element, primordial in orice societate omeneasca, de cand a aparut ea pe pamant: educatia.
Calvarul de un sfert de secol in Romania este rezultatul legilor facute de oameni cu o educatie precara, de fatada, care sa satisfaca doar instinctele primare intovarasite ca factor comun al unor grupuri coagulate in jurul unor interese meschine.
Ce ar trebui sa posede cei chemati sa conceapa regulile jocului care stau la baza Statului de Drept?! Acea ratiune de stat emanata dintr-o viziune socio-psiho-filozofica necesara unei abordari pragmatice a mecanismelor democratice:
a. Natura Umana este un dat, unic si imuabil: ea a fost, este si va fi aceeasi; drept urmare, se manifesta in acelasi mod, indiferent de timp si loc, ori nationalitate, gen, credinta, culoare a pielii etc.
b. Natura Umana se compune din: Instincte si Ratiune; de modul in care Ratiunea – Scanteia Divina – ajunge sa stapaneasca Instinctele depinde gradul de civilizatie al comunitatii.
c. Comunitatea este rezultatul Ratiunii care i-a impins pe oameni sa coboare din copaci si sa iasa din grote pentru a se uni impotriva pericolelor naturale; apoi, au descoperit cu surprindere pericole si mai mari in interiorul propriei lor fiinte!... drept urmare, au fost obligati sa imagineze reguli si legi pe care si le-au autoimpus, pentru a co-exista.
d. Legile concepute de oameni pentru oameni – pentru a-si atinge scopul propus – trebuie, deci, sa tina cont de componenta si manifestarile naturii umane.
Mergand pe aceasta logica, ajungem la concluzia ca doar profesionalismul si/sau bunele intentii nu sunt suficiente; este nevoie de mai mult: de CARACTER!
Astfel, si nu intamplator, ajungem la EDUCATIE, factorul fundamental in formarea CARACTERELOR necesare asezarii comunitatii pe temelia statului de drept. Celor care de 25 de ani sunt preocupati, in exclusivitate, sa-si satisfaca orgoliile gaunoase de „reformatori intelectuali” ai educatiei cu simple masuri administrative – haotice si fara nici o viziune – le-as propune urmatoarea Filozofie a Educatiei: Puterea fara CARACTER e un blestem!
In anii ‘30, marele Nicolae Iorga argumenta necesitatea educatiei – nu doar a invatamantului – in Romania, intr-un discurs cu privire la viata politica din acea vreme, dar si prin prisma experientei acumulate de-a lungul timpului: Romania nu duce lipsa de bogatii naturale, ori calitati native ale oamenilor, ci de CARACTERE!
De la un timp, in nebunia utilitarismului facator de bani, combinat cu consumerismul impins pe gat populatiei prin toate mijloacele de ultima generatie, educatia formala a fost redusa la o simpla fabrica de diplome– in cel mai bun caz, insotite si de ceva cunostinte – care sa produca profit imediat, palpabil, fiind astfel transformata intr-un scop in sine.
Solutia: ar trebui sa redam educatiei nobila misiune de elevare a fiintei umane, cu scopul final de a forma Buni Cetateni prin care comunitatile sa prospere.
Doar in felul acesta se va realiza si in Romania nobilul deziderat propus concetatenilor sai de catre presedintele american Kennedy: acestia sa nu mai intrebe Ce poate face tara pentru ei?, ci, mai degraba, Ce pot face EI pentru tara?!.

Articol publicat in Business Woman Magazine - iulie-august 2015.
Puteti citi articolul si pe businesswoman.ro.






Intr-adevar, au existat multe provocari la adresa Romaniei in timpul ultimilor douazeci si cinci de ani, dar adevarata provocare pentru tara noastra o reprezinta valorile europene; mai precis, tentativele societatii romanesti de aderare – nu la structurile politico-economice ale UE – la valorile cultivate in democratiile Vestice.
Aceasta incercare este parte a unei evolutii logice, avandu-si radacinile atat in recentul, dar si in mai departatul trecut al Romaniei; o privire in istoria culturii sale politice ar explica de ce, desi tara noastra obisnuia inainte de perioada comunista sa aiba valori democratice corespunzatoare institutiilor respective, a trebuit sa o ia de la zero dupa 1989, pentru a reconstrui o societate libera.
In opinia mea, tragedia erei comuniste a constat nu atat in pagubele materiale ci, mult mai grav, intr-o metamorfozare mentala care a afectat spiritualitatea acestei natii, sufletul sau; si aceasta catastrofala transformare a rezultat in urma unei strategii de actionare la doua niveluri ale personalitatii individuale: volitiv si atitudinal.
Mai intai, prin sistemul sau de comanda, comunismul a urmarit atrofierea creierelor: potrivit primului postulat al anatomiei enuntat de Hipocrate, organul neintrebuintat se atrofiaza. Astfel, dupa o perioada de peste cincizeci de ani, in timpul careia oamenii au fost obisnuiti sa actioneze doar la ordinele primite de la nivelurile superioare – fara a-si mai utiliza propriile creiere –, abilitatile lor mentale, in primul rand creativitatea si imaginatia, s-au diminuat treptat pana la disparitia completa; drept consecinta, spiritul lor de initiativa – motorul antreprenoriatului capitalist – era absent la momentul cand regulile jocului s-au schimbat. Ca dovada ca, si dupa atata timp, raportul bugetari/privati este impovarator, numarul bugetarilor fiind sufocant de mare. Ca sa nu mai amintim ca cei mai multi dintre asa-zisii mari oameni de afaceri romani s-au dovedit a fi, de fapt, niste afaceristi-tepari care – in combinatii cu diversi politicieni de aceeasi speta – au jefuit averea stransa cu sacrificii de generatiile parintilor si bunicilor nostri.
In al doilea rand, sistemul comunist a avut un impact devastator asupra valorilor morale ale oamenilor, cu consecinte negative asupra atitudinilor si mentalitatii lor; cu mentiunea ca mentalitatea nu poate fi reconstruita, reformata – precum economia, in cativa ani, cu niste credite si ceva investitii straine – ci, mai curand, necesita cateva generatii pentru a fi schimbata. Comunismul a produs o transformare ingrozitoare, lasand in urma lui niste fiinte asupra carora s-a experimentat un procedeu de tip fascist la nivelul spiritual al unei intregi natii: pervertirea sufletelor si intunecarea mintilor, aruncand societatea cu mult timp in urma pe scara evolutiei sociale; de aceea, capitalismul in Romania a inceput din faza lui primitiva.
Acesta a fost motivul pentru care, cu multi ani de zile in urma, am mentionat in discutiile cu unii antreprenori straini care doreau sa-si extinda afacerile in Romania necesitatea unor programe care sa se adreseze fetei nevazute, dar determinante, a societatii romanesti. Desigur, dominati de spiritul Occidental al antreprenoriatului, multi s-au focalizat asupra statutului economic, mult mai vizibil si palpabil; si totusi, eu am insistat pe partea mai putin materiala, dar mult mai profunda si chiar primordiala a oricarei societati: caracterul!… care se formeaza!... nu se re-formeaza! Intr-unul dintre discursurile sale in calitate de prim-ministru, marele Iorga clama un adevar la fel de valabil si astazi: tara aceasta nu duce lipsa de creiere, ci de caractere!?...
Un vizionar neo-comunist a prezis ca ne vor trebui 20 de ani pentru a depasi aceasta faza a tranzitiei, de rupere de trecutul nociv; dar, din pacate – desi multi s-au suparat la momentul respectiv – s-a dovedit a fi fost chiar indulgent. Daca cei care s-au suparat ar fi citit Biblia, ar fi vazut ca lui Moise i-au trebuit 40 de ani si un nou teritoriu pentru a-si salva poporul, timp si spatiu suficient sa dispara generatiile contaminate de spiritul nociv de care dorea sa-l scape.
Cel mai credibil argument pe care am putut sa-l aduc pentru a sustine necesitatea formarii  de caractere a fost ca lucrurile sunt doar o extensie a personalitatii umane. Nu conteaza cat de performante sunt tehnologiile si mijloacele economice, rezultatele lor poarta amprenta personalitatii individului care le manuieste; ele vor fi utilizate si dirijate prin vointa individului, a modului in care este el construit in interior, fie in sens pozitiv, progresist, fie intr-unul negativ, distructiv pentru societate.
Pe scurt, i-am indemnat pe toti cei interesati de viitorul acestei tari sa dezvolte cu prioritate programe care sa intareasca societatea civila si, in general, toate tipurile de educatie, in paralel cu cele care urmareau scopuri economico-financiare. Scopul ultim al unei astfel de strategii, le-am explicat celor in cauza, era sa pregateasca solul care va fi capabil sa absoarba semintele tinerei democratii.
In mod evident, cele doua niveluri ale personalitatii individuale afectate de traiul in comunism, combinate cu lipsa de practica democratica a Romaniei post-comuniste, au generat o prapastie intre societatea romaneasca si democratiile Vestice. De aceea, nu batalia pentru evolutia ei economica a fost principala provocare pentru Romania, ci – mai degraba – eforturile pentru re(constructia) de institutii corespunzatoare valorilor democratice; acceptarea Romaniei – atat in NATO, cat si in UE – era conditionata, printre altele, de adoptarea de catre Romania a standardelor Occidentale care sa-i faciliteze imbunatatirea practicilor sale democratice.
Cand am spus ca problemele economice nu erau principalul obstacol in calea integrarii Romaniei in UE m-am referit la faptul ca este nevoie de cativa ani plus ceva capital pentru a construi o economie functionala; dar pentru a schimba mentalitati si atitudini este necesar un efort de-a lungul a doua sau trei generatii. Si dovada in sprijinul argumentarii mele o constituie sfertul de veac in timpul caruia cei care au luptat sa aduca Romania inapoi in Europa se confrunta si in prezent cu apucaturile comuniste adanc inradacinate dupa o jumatate de secol de experiment socio-politic: chiar si dupa ce Romania a adoptat formal legislatia europeana multi romani au continuat sa o ignore si sa se comporte conform vechilor lor obiceiuri.
Aparent paradoxal, dar si in mod oarecum ironic, solutia la aceasta lupta cu timpul – in vederea indeplinirii asteptarilor partenerilor europeni – pare sa vina exact de la o foarte dureroasa problema de azi: exodul generatiei tinere si al profesionistilor inspre tarile vestice. Hemoragia de creiere care ingrijoreaza azi societatea romaneasca ar putea deveni, la un moment dat – cand cei plecati in afara vor fi interesati de ce se petrece in tara lor – o sursa proaspata de inspiratie si experienta democratica.
Astfel, un fenomen social care in prezent are un impact negativ asupra ritmului de dezvoltare a societatii romanesti se poate transforma intr-o resursa benefica pentru accelerarea procesului de integrare a Romaniei in structurile Euro-Atlantice; iar schimbarea mentalitatii si atitudinii oamenilor este o pre-conditie a celei mai mari provocari: consolidarea statului de drept.
Nu este o simpla coincidenta ca, dupa douazeci si cinci de ani de la asa-numita revolutie, UE inca nu este convinsa de progresele Romaniei in acest domeniu (vezi controversata procedura MCV, inca in vigoare); pentru ca simpla adoptare a legislatiei europene nu inseamna ca legea este si respectata si, cu atat mai putin, implementata. Insistenta politicienilor romani in a ignora legile este nu doar dezavuata de catre cetatenii acestei tari, dar comentata pe larg si blamata de politicienii si media din tarile partenere europene.
Cand ne referim la practica generala in societatea romaneasca trebuie sa admitem ca este vorba nu doar de o reminiscenta a (de)formarii comuniste, ci despre un mult mai complex fenomen istorico-cultural: este o mixtura intre dezvoltarea sociala recenta in istoria moderna a Romaniei si adancile sale radacini balcanice. Desigur, timpul si locul nu-mi permit sa dezvolt acest subiect, mult prea complex, dar impactul unei asemenea evolutii complicate se reflecta in relativitatea valorilor morale actuale. Si m-as limita la un cunoscut exemplu, familiar noua, intreprinzatorilor, deoarece ne afecteaza in mod direct: mentalitatea prezenta inca – si care socheaza managerii straini – ca lucrurile pot fi facute in mai mult decat un singur mod; sau – cum este ilustrata printr-o expresie populara – lasa, bai… ca merge si asa!?
De aceea am sustinut si voi sustine ca noi – generatiile de dupa ‘89 – avem nu doar datoria, dar si responsabilitatea de a face lucrurile diferit de felul in care au fost ele facute in trecut.
In aceasta idee ma folosesc de fiecare data de acest loc pentru a incuraja si indemna tinerii antreprenori sa se pregateasca si sa actioneze dupa valorile care i-au propulsat pe cei la care ne uitam cu admiratie acolo unde vrem si noi sa ajungem; pentru ca mai exista un intelept proverb romanesc: fiecare doarme dupa cum isi asterne.
Ca o concluzie, provocarile valorilor europene sunt multiple si reale, dar timpul de a le raspunde este inca inainte; cu o conditie: romanii sa inteleaga ca nu este un alt drum, ci doar unul singur.
Cand americanii doresc sa indice cuiva caracterul imperativ al unei anumite reguli, folosesc o expresie foarte populara, in special, in Sudul influentat de cultura Latino: No way, Jose!
In traducere libera, Nu este cale de-ntoarcere!
 
Articol publicat in Business Woman Magazine - iunie 2015.
Puteti citi articolul si pe businesswoman.ro.





Miercuri, 27 Mai 2015 20:13

Uitarea, defect sau binecuvantare!?

Cel mai adesea, uitarea este motiv de repros si discutii aprinse, fie ca suntem blamati, fie ca-i acuzam, la randul nostru, pe altii.
Si asta pentru ca uitarea este asociata cu trasaturi de caracter dintre cele mai dezagreabile: neglijenta, nepasare, nerecunostinta etc. Si, intr-adevar, ea se afla la originea multor neplaceri cu efecte negative, chiar pagubitoare; iar uneori, cu efecte ireversibile, conducand la distrugerea unor relatii interumane care – in mod natural – ar fi trebuit si ar fi putut dura foarte mult. Iar faptul ca un fenomen psihologic cu o incidenta cotidiana nu se numara printre subiectele de reflectie in epoca moderna se datoreaza indreptarii, dirijarii (sau, mai degraba, manipularii) atentiei, clipa de clipa, inspre materialitatea vietii.
Dar chiar si asa, daca ne-am indeparta pentru o clipa de aceasta obisnuinta inoculata, i-am putea gasi uitarii un prim beneficiu, inegalabil, pentru fiinta umana. Ei bine, pornind chiar din acest plan material, as putea spune ca uitarea reprezinta un scut natural de protectie; ne-am putea chiar imagina ca joaca rolul unei sigurante care previne supraincalzirea si avarierea computerului din dotarea noastra naturala, creierul, iar pentru ilustrare vizuala a ceea ce ni s-ar putea intampla in lipsa unei astfel de protectii as lua o scena dintr-un film SF in care un computer suprasolicitat cu milioane de informatii se scurtcircuiteaza, luand foc.
Totusi, cand vorbesc despre o incarcare excesiva a creierului cu informatii, am in vedere impactul acestora asupra psihicului uman, cu accent pe informatiile declansatoare de emotii negative; si, din aceasta perspectiva, as putea spune ca uitarea ne-a fost data, prin intelepciunea Divina, tocmai pentru a salva relatiile interumane. Caci, dincolo de efectele sale imediate si palpabile, in plan material – cum ar fi cele resimtite la locul de munca sau in afaceri –, doresc sa aduc spre reflectie adevaratul scop pentru care am fost inzestrati cu uitare; nu intamplator am ales sa vorbesc despre ea, ci tocmai pentru ca o consider o tema la care ar trebui sa reflectam mai profund si nu doar in momentele dificile ale vietii.
De mai multi ani incoace – si tot mai des – aud reluandu-se cliseul iert, dar nu uit; si asta pentru ca multi si l-au insusit cu convingerea ca este nu doar crestinesc, dar si patruns de o adanca invatatura, plina de intelepciune.
Ei bine, cred ca-i voi dezamagi pe acesti norocosi descoperitori ai pietrei filozofale, spunandu-le ca nu este nici una, nici cealalta: aparent, prima parte (te iert) seamana cu una dintre pildele crestine. Numai ca invatatura crestina – in special, dupa unii dintre parintii ei recunoscuti, Thomas D’Acquino si Sf. Augustin – a aparut ca o nevoie a omului pentru sanatatea sufletului, la baza careia sta dragostea de semenii sai. In timp ce alaturarea celei de-a doua parti (dar nu uit) o anuleaza pe prima, caci a nu uita impiedica infaptuirea asa-zisei generozitati cu care incearca sa se amageasca in prima parte; ea este folosita, de fapt, pentru mascarea adevaratelor trairi interioare si a neputintei de a lasa momentul acela dezavuat sa se duca; ca sa nu mai vorbim ca denota chiar lipsa acelei umilinte pe care o incumba trairea cu adevarat a dimensiunii sufletesti caracteristica generozitatii crestinesti.
Mergand mai departe cu analiza, descoperim faptul ca, formuland o astfel de contradictie in termeni, te impotrivesti procesului natural, firesc al uitarii; iar aceasta semnaleaza o dorinta necrestineasca de a mentine in inima acel cui al memoriei negative, locul in care incolteste dorinta razbunarii. Mai mult chiar, prin preluarea unui astfel de cliseu, fara a medita asupra implicatiei emotionale, multi nu realizeaza raul imens pe care singuri si-l produc. Mentinerea in memorie a unor incarcaturi negative le viruseaza sufletul (precum virusul informatic care patrunde in memoria computerului, afectandu-i continutul).
Te iert, dar nu uit… este ca si cum am pretinde ca putem vindeca o rana pe care nu o lasam sa se inchida... Cum putem pretinde ca iertam o persoana care ne-a ranit, alimentand permanent rana cu amintirea amara a acelor momente!? Deci, nu doar ca – fara uitare – gestul generos al iertarii este ciuntit, dar iertarea in sine nu este posibila deoarece mentinerea in viata a momentelor negative este precum flacara de veghe de la care focul reizbucneste ori de cate ori primeste combustibil. In concluzie, a pretinde ca ierti fara a uita este nu doar o ipocrizie, ci si un nonsens.
In plus, ce nu inteleg cei care folosesc aceasta expresie este si faptul ca abordarea intr-o astfel de maniera a ranilor provocate de alte persoane – ca, de altfel, a oricarui esec in viata – se intoarce impotriva lor; pentru ca, ori de cate ori isi amintesc faptele respective, isi mai toarna o picatura de otrava in suflet. Iertarea declamata ar putea reprezenta un prim pas al indepartarii de rau, dar acel nu uit ii tine legati de trecut precum vasul legat de lantul ancorei infipta in adancul marii.
Imi vine in minte un studiu realizat intr-un domeniu nu doar vizibil, dar si cuantificabil, sportul. Acesta concluziona ca sportivii care nu uita infrangerile nu reusesc sa se incarce motivational suficient de consistent pentru a ajunge campioni. Cu alte cuvinte, ei nu-si pot ierta adversarii, dar nici propriile lor greseli (legate de acestia), devenind fixati intr-un trecut negativ care-i impiedica sa creada in sansa lor si sa ia decizii corecte privind viitorul lor; pentru ca indarjirea, indiferent de natura ei, blocheaza creierul. In plus, otrava rememorarii esecurilor nu doar ca distruge sufletul, dar ocupa si spatiul care ar trebui umplut cu ceva benefic pentru existenta noastra, cu un „combustibil” pozitiv necesar unui parcurs catre succes. De aceea cred ca este cazul sa-i avertizez pe cei dornici sa para intelepti si, mai ales, buni crestini, incercand sa impresioneze: nu doar iertati, dar mai ales uitati!... spre binele vostru si al celor din jurul vostru.
Desi traim intr-un univers nelimitat – si asta ne creeaza uneori falsul sentiment de vesnicie, care conduce la cel de suficienta (condamnat in Biblie sub numele de trufie) – fiinta umana, cu tot ce tine de ea, este limitata. Ce s-ar intampla daca uitarea nu ar mai elibera spatiul in care se acumuleaza trairile umane, in special cele care ne afecteaza intens emotional?!... Cat timp ar rezista sufletul bombardat incontinuu cu emotii – in special, cele negative – de catre o memorie ne-uitatoare, deci neiertatoare? Unde ar mai incapea noile informatii intr-o memorie din care lipseste comanda delete? Iar peste toate acestea, a ne turna cate o picatura de otrava in suflet la fiecare rememorare a ceea ce – in mod ipocrit – pretindem ca am fi iertat inseamna sa ne amaram singuri viata.
Si cum oare putem vedea in jurul nostru lumina bucuriilor, mai ales, a celor marunte, de fiecare zi, cand privim cu ochii incetosati de amintiri sumbre si frustrari care nu-si gasesc o supapa de refulare ? Viata-i o oglinda: daca te strambi la ea, iti intoarce imaginea chipului schimonosit.
Nu va spun fiti buni crestini… pentru ca acesta-i rolul altcuiva. Dar va pot sfatui: fiti buni cu voi insiva; acordati-va favoarea de a nu va impotrivi intelepciunii Divine care ne-a inzestrat cu uitare.
Sa multumim, deci, nu sa ne plangem de uitare: sa o folosim din plin si cu bucurie pentru ca, uitand, sa putem intr-adevar ierta, pe altii si pe noi insine… pentru a ne elibera sufletul de rele, facand loc celor bune… si ne vom putea bucura, cu adevarat, de viata.

Articol publicat in Business Woman Magazine - mai 2015.
Puteti citi articolul si pe businesswoman.ro.





Miercuri, 29 Aprilie 2015 10:42

Cui datoram succesul nostru?

Evident, intr-o prima reactie reflexa, de orgoliu, o astfel de intrebare ar primi un raspuns formulat la persoana intai; si, bineinteles, nimeni nu ne-ar nega meritele personale.
Si totusi, cine am fi noi fara cei din jurul nostru?... fara actiunile lor?... fara lucrurile create de ei? Ce am fi ajuns in afara mediului in care ne-am ridicat si continuam sa ne dezvoltam afacerea? In fine, mai precis, de unde ne-am extrage seva cu care ne hranim afacerea de al carei succes suntem atat de mandri, daca viata ne-ar arunca undeva in afara comunitatii?!
Povestile de succes s-au inmultit odata cu cresterea exponentiala a spiritului de intreprinzator, determinata, in special, de revolutia tehnologica in comunicatii. Purtati de acest val, multi dintre cei care decid sa se arunce in vartejul afacerilor viseaza la succes, transformandu-l in scopul lor suprem.
Dar intrebarea este: succesul reprezinta scopul sau doar mijlocul de realizare a mea, a intreprinzatorului? Si, o a doua, reprezinta el doar o realizare materiala sau, de asemenea, si o implinire sufleteasca, profund umana? Ba, chiar si o a treia si, poate, cea mai importanta: realizarea mea doar ca individ izolat (insemnand eu si cu ai mei) sau si ca fiinta sociala, conectata la cei din jur prin niste relatii interumane speciale generate de pozitia mea de femeie de afaceri?.
As putea spune ca raspunsul depinde de inaltimea de la care privim – sau de la care avem acces sa privim – aceste lucruri si care ofera, desigur, perspective diferite.
In urma cu cativa ani, dupa ce criza si-a relevat magnitudinea si impactul dezastruos, cativa dintre cei mai bogati oameni ai planetei au anuntat – desigur, cu tonul dat tot de America, de unde a si pornit criza – ca-si doneaza jumatate (unii, chiar cea mai mare parte) din colosalele lor averi in folosul comunitatii!?
Pentru zecile, sutele de mii si chiar milioanele de intreprinzatori mai mici – in special pentru cei la inceput de drum – care priveau la ei ca la niste eroi ai antreprenorialului si visau sa le calce pe urme, gestul parea unul rupt din SF. Dar nu, nu este nimic inventat doar de dragul popularitatii – cum se intampla pe la noi, in mod deosebit in randul politicienilor – ci doar o continuare fireasca a unei traditii vechi de cand Lumea Noua, in spiritul caracteristic antreprenorialului american; mai corect spus, al constiintei sociale cu care sunt impregnate marile averi americane. A fost, daca vreti, o incununare a culturii gesturilor filantropice care caracterizeaza oamenii de succes din acea parte a lumii, un raspuns de solidaritate, un raspuns special la o situatie cu totul speciala.
Analizand acest exemplu, gasim si raspunsurile la intrebarile cu care am deschis acest articol. Pentru ca gestul acesta este doar unul – poate cel mai vizibil – dar nu singurul si nici cel mai important din abordarea cotidiana a afacerilor pe care o vedem la ultimele generatii de intreprinzatori; iar mai recent, marile corporatii au institutionalizat aceasta constiinta a solidaritatii umane in ceea ce astazi se cunoaste drept CSR (Corporate Social Responsibility) si care se extinde pe zi ce trece in randul tuturor entitatilor economice, indiferent de marimea ori caracterul lor.
Pentru ca experienta antreprenoriala a generat acea intelepciune care ne spune ca, pana la urma, in afaceri – inainte de profit, si tocmai pentru ca sta la originea lui – este vorba despre RESPONSABILITATE; chiar daca se ajunge la o astfel de atitudine printr-o proiectie a interesului personal impins de la spate de catre spiritul de conservare vechi de cand Lumea Veche. Pentru ca succesul in afaceri, despre care am inceput sa ne punem intrebari in deschiderea acestui editorial, se datoreaza, intr-o perspectiva simplificata, dar nu simplista, unui set de 3 componente: 1. noi; 2. oamenii nostri; 3. mediul inconjurator. Si, in ciuda aparentei de sir strict crescator a secventei 1, 2, 3 (care pare o enumerare in functie de importanta), ordinea sta exact invers: 3, 2, 1, adica si 1 si 2 sunt produsul lui 3, respectiv si noi si ai nostri existam datorita si doar in interiorul unei anume comunitati.
Uitandu-ma la fervoarea cu care se incranceneaza unii sa se imbogateasca cu orice pret, mi-am amintit ca unul dintre promotorii CSR in America ii indemna pe antreprenori sa-si puna intrebarea: poti fi bogat intr-o lume saraca?. Si, poate, mai sugestiv pentru ce mi-am propus sa aduc in discutie azi este un proverb arab care spune: nu-ti omori camila inainte de a trece desertul.
Ei bine, dintr-o astfel de perspectiva pragmatica au privit lumea afacerilor cei care azi doneaza comunitatii o mare parte din ceea ce au acumulat; pentru mine – si, probabil, pentru cei mai multi dintre cei aflati in ascensiune – pare greu sa gandesti intr-un asemenea mod; dar ei, de la inaltimea realizarilor lor si privind in urma, si-au dat seama ca trebuie sa mai si intoarca ceva‘ catre locul din care s-au ridicat si, de altfel, fara de care nici nu ar fi fost in stare sa acumuleze astfel de averi.
Pledoaria mea se doreste un promotor al ideii ca nu trebuie sa asteptam sa devenim Bill Gates, Buffett ori Rockefeller pentru a face un gest maret. Este adevarat, gestul lor nu ar fi impresionat atat de mult daca ei nu ar fi avut astfel de averi; dar si mai adevarat este faptul ca nici nu ar fi facut astfel de averi daca nu sar fi comportat cu responsabilitate in comunitatile lor! Prin spiritul lor de intreprinzatori fruntasi ei au fost locomotiva, dar, daca nu si-ar fi atasat si vagoanele comunitatii incarcate cu prosperitate, nu ar fi constituit garnitura care strabate planeta de la descoperirea Lumii Noi, contaminand toate tarile nu doar cu gustul democratiei, dar si cu cel al antreprenorialului.
Acesta-i stilul american al CSR: in mod traditional, in Statele Unite el a fost definit mai mult in termeni de model filantropic. Exceptand obligatiile de a plati taxele, companiile nu au limite impuse de guvern asupra modului in care-si manageriaza resursele cu scopul de a face profit. Dupa care toti, aproape fara exceptie – atat cei care au in sange traditia americana, dar si mai nou sositi de pe alte meleaguri si cu alte mentalitati – doneaza o parte din profituri cauzelor caritabile. Este modalitatea prin care companiile capata gustul satisfactiei de a da; si, nu in ultimul rand, actioneaza conform intelepciunii biblice care conduce lumea de mii de ani: Daruind, vei Dobandi.
Modelul European de CSR este mult mai focalizat asupra operarii miezului afacerii intr-un spirit responsabil, completat cu investirea in comunitati pe baza unor ratiuni de afaceri solide; este influentat in mai mare masura de doctrina sociala a statului.
Diferite organizatii definesc in moduri diferite acest concept; totusi, exista un fond comun considerabil intre ele si, indiferent de abordare, cu totii sunt de acord ca este vorba despre cum reusesc companiile sa-si managerieze procesele organizationale pentru a produce un impact pozitiv in societate.
Una dintre cele mai reputate publicatii in lumea afacerilor, Making Good Business Sense – editata de World Business Council for Sustainable Development – definea CSR drept un angajament continuu al afacerii de a se comporta etic si de a contribui la dezvoltare economica, in timp ce imbunatateste calitatea vietii angajatilor si familiilor acestora si, la fel de bine, a comunitatii si a societatii in general.
Intrucat acest subiect este nu doar amplu, reprezentand un fenomen complex care necesita ceva spatiu, ci tine si de necesitatea impusa de realitatile mediului de afaceri din tara noastra, voi reveni cu cel putin un editorial dedicat in intregime conceptului de Corporate Social Responsibility si viitorul sau in Romania.
Pana atunci, insa, am vrut sa provoc la discutie si meditatie si – chiar daca la momentul acesta capitalismul primitiv lansat dupa ‘89 nu pare copt inca pentru a intra intr-o faza occidentala – sa extind orizontul spre care ar trebui sa ne indreptam privirile, daca vrem sa devenim femei de afa- ceri… si chiar de succes!
Si nu doar atat… sa traim si momentele unei impliniri in plan social si uman, material si sufletesc, odata cu succesul nostru in afaceri.

Articol publicat in Business Woman Magazine - aprilie 2015.
Puteti citi articolul si pe businesswoman.ro.





Pana la 60% din productivitatea companiilor este afectata de fluctuatia resurselor umane, care – la randul ei – este determinata (in proportie de peste 80%) de mediul neprietenos de munca.
Un studiu EURO-BAROMETRU din 2013 arata ca pe primele 2 locuri la satisfactia oferita de job se situeaza angajatii germani si danezi; dar, nu datorita salariilor mari, ci a LOCULUI PRIETENOS DE MUNCA! Si tot Germania si Danemarca – ca urmare a acestei stari de spirit pozitive – sunt pe primele locuri la productivitatea muncii; concluzia mi se pare de bunt-simt.
In epoca nu de mult apusa a socialismului multilateral dezvoltat, premergatoare comunismului – ultima faza de dezvoltare a omenirii, in viziunea clasicilor marxisti – se vorbea despre colectivul de munca. Rezultatele economice depindeau de aceste asa-zis colective, mergand de la grupuri de angajati in mici unitati pana la marile fabrici si uzine cu zeci de mii de angajati. Constituite dupa chipul si asemanarea intregului sistem, ele reprezentau o constructie aleatorie, oameni adunati la gramada, o masa amorfa, in care individualitatile se topeau sub constrangerea regulilor impuse de sus; regula majora fiind sa aiba toata lumea un loc de munca, fara a conta prea mult ce produceau respectivii.
Evident, nimeni nu se gandea la cum ar fi daca, in loc de presiunea externa, ar fi fost activate resorturile interioare ale fiintei umane; cat priveste free will a lui Kant, nici pomeneala. In lipsa unor stimulente ale mecanismelor interioare fiecarei personalitati individuale, productivitatea era la cote minime, ilustrand popularul adagio: ziua trece, leafa merge, noi cu drag muncim!. Per ansamblu, insa – si doar pe hartie – lucrurile stateau excelent, caci cei care doreau sa-si salveze scaunele au gasit solutia rezultatelor din condei: masluiau cifrele si se laudau nu doar la nivel national, dar si in plan international, prezentand comunismul drept o realizare de succes, in comparatie cu capitalismul aflat in putrefactie.
Este insa la fel de adevarat ca nici in partea cealalta – a capitalismului – lucrurile nu au stat de la inceput precum se vad si se practica ele astazi. Au fost necesare nu doar generatii de experiente dureroase, dar si acumularea unor argumente dovedite stiintific prin studii in domeniul psihologiei, sociologiei, ergonomiei, corelate cu neurostiintele epocii moderne.
Managementul de azi este rezultatul unui parcurs care s-a derulat prin numeroase etape corespunzatoare unor scoli de gandire care, la randul lor, emanau din diverse filozofii ale domeniului muncii. A fost o perioada in care s-a pendulat dintr-o extrema in alta – intre colectiv si individ – pana cand s-a ajuns la un concept optim: ECHIPA (team).
Intelepciunea acestui concept rezida tot in pragmatismul experientei acumulate in productia materiala, si anume: oricat de sclipitor ar fi un individ, el nu poate – de unul singur – sa aiba un randament suficient de mare pentru a misca inainte organizatia si, cu atat mai putin, societatea; el trebuie sa-si puna la lucru capacitatea si eforturile in cadrul unui proiect, care necesita o ECHIPA.
Odata ce s-a ajuns la concluzia ca echipa reprezinta etalonul optim de organizare a resursei umane, s-a pus din ce in ce mai mult problema randamentului, a eficientei, a maximizarii productivitatii acestui etalon. Daca in comunism profitul era renegat (fiind vazut ca un motiv de exploatare a omului), in capitalism, acesta este scopul vital al oricarui intreprinzator; si nu de putine ori auzim ca se apeleaza la acest argument pentru se face distinctie intre afacere si actiunea filantropica.
Intreprinzatorul care nu este convins de argumentele de mai sus si nu-si insuseste STIINTA construirii unei organizatii, dar, mai ales, nu poseda ARTA de a transforma „colectivul” intr-o ECHIPA, nu se poate astepta la PROFIT. Daca arta inter-relationarii in vederea formarii spiritului de echipa se bazeaza pe calitatile personale – in principiu, native – stiinta conducerii tine de insusirea unor principii si tehnici specifice managementului resurselor umane.
Si totusi, doar faptul ca oamenii muncesc impreuna nu-i face sa fie o echipa!
Un mod simplu de a diagnostica existenta unei echipe este acela in care se stabileste cu exactitate daca membrilor ei le pasa sincer unora de altii. Echipele ai caror membri nu se intalnesc sau o fac foarte rar nu se vor consolida niciodata.
Intrunirile, discutiile in grup unde se dezbat problemele profesionale, progresele realizate si chiar tragerea de invataminte din unele esecuri pot fi esenta muncii in echipa.
Este dificil sa conduci oamenii cu care nu ai o relatie personala directa, solida! Relatiile trebuie sa fie reciproce, deoarece majoritatea oamenilor doresc sa-si cunoasca seful si ca om. De aceea, pentru a forma o echipa omogena, printr-un proces de motivare non-financiara, in vederea atingerii obiectivelor organizatiei, teambuilding-ul este o solutie excelenta pentru orice intreprinzator.
Cum spunea si Thoreau: Sa formezi o echipa este doar inceputul, sa ramai impreuna este progresul, sa lucrezi impreuna este succesul.
In teambuilding nu exista un anume tipar: doar creativitatea si ingeniozitatea dublate de flerul de lider; orice intreprinzator/manager trebuie sa fie constient de factorii care definesc o echipa unita:
- Toti membrii echipei trebuie sa aiba un obiectiv comun, acceptat si cat mai apropiat de obiectivele personale.
- Fiecare membru al echipei trebuie sa aiba un rol clar definit in cadrul echipei, cat mai potrivit caracteristicilor personale.
- Toti membrii echipei trebuie sa cunoasca prioritatile echipei si sa le accepte, chiar si atunci cand intra in conflict cu prioritatile personale.
- Munca membrilor echipei trebuie sa se desfasoare dupa standarde si norme formalizate (scrise), pentru ca rezultatele si calitatea muncii sa poata fi evaluate/autoevaluate.
- Procesul decizional trebuie sa fie transparent, participativ si formalizat, pentru a genera proactivitatea, initiativa si confortul psihologic al membrilor echipei.
- Sincronizarea in munca trebuie sa fie un proces exersat si constient.
- Fiecare membru al echipei trebuie sa aiba sentimentul de mandrie privind apartenenta sa la echipa.
- Fiecare membru al echipei trebuie sa-si pastreze sentimentul de unicitate personala, sa se simta acceptat si apreciat asa cum este el.
- Membrii echipei trebuie sa simta eficienta muncii in echipa, sa simta ca inregistreaza un progres real si ca actiunile lor vor avea succes.
- Membrii echipei trebuie sa aiba incredere unii in altii.
- Membrii echipei trebuie sa recunoasca si sa gestioneze constient si constructiv conflictele interne pentru a evita scaderea randamentului echipei.
- Conducerea echipei trebuie sa se adapteze la situatiile aparute, pentru a maximiza rezultatele echipei.
Asa cum mentionam mai sus, maximizarea eforturilor este posibila prin activarea resorturilor interioare, mai precis, prin motivarea personalului. Avand in vedere ca motivatia este strans legata de trebuinta umana, este utila folosirea clasificarii nevoilor umane elaborata de catre psihologul Maslow sub forma unei piramide, incepand cu 1 la baza si mergand spre 5, la varf:
1. nevoi FIZIOLOGICE
2. nevoia de SIGURANTA
3. nevoia de DRAGOSTE Sl APARTENENTA
4. nevoia de AUTORESPECT
5. nevoia de AUTOREALIZARE

O varianta mai recenta a teoriei nevoilor a fost enuntata de Alderfer a carui abordare reduce ierarhia nevoilor creata de Maslow la 3 categorii de nevoi (ERD):
- Existentiale (E – existence)
- Relationale (R – relatedness)
- de Dezvoltare/Progres (D – development)
O alta abordare o reprezinta Teoria Necesitatilor a lui Mc Clelland.
I. nevoia de Realizare – indivizii cu o mare nevoie de realizare au o puternica dorinta de a rezolva sarcini provocatoare.
II. nevoia de Putere – consta in dorinta de a-i influenta pe ceilalti, exercitand un impact mare si facand impresie.
Indiferent in care dintre aceste viziuni alege sa-si conduca organizatia, intreprinzatorul trebuie sa stapaneasca managementul resurselor umane, iar din construirea echipelor in jurul unor proiecte clar definite, trebuie sa faca o prioritate; el poate avea succes in motivarea angajatilor daca:
- afla ce-si doresc acestia;
- se comporta cu personalul organizatiei cum ar dori sa fie si el tratat; asigura cele mai bune - conditii de munca;
- simplifica procedurile administrative care ingreuneaza munca oamenilor; creeaza o atmosfera de lucru placuta si dezvolta spiritul de echipa; sprijina dezvoltarea profesionala a angajatilor;
- felicita angajatii si le multumeste pentru toate lucrurile bine facute.
Intreprinzatorul cu stiinta managementului poate actiona prin intermediul tehnicilor si factorilor care cresc motivatia angajatilor – teambuilding-ul fiind doar unul dintre multiplele procedee – pentru a-i determina pe acestia sa aiba o atitudine pozitiva fata de activitatile in care sunt angrenati; ei vor munci mai mult si mai bine, iar efectul se va concretiza intr-o eficienta mai ridicata, o productivitate sporita si, in final, se va regasi in PROFIT.
Cunoasteti-va oamenii, ajutati-i sa se dezvolte si pretuiti-i cum se cuvine!

Articol publicat in Business Woman Magazine - martie 2015.
Puteti citi articolul si pe businesswoman.ro.





De ceva timp, se tot incearca sa se puna in practica ideea de a recruta si numi manageri straini in fruntea unitatilor economice unde statul este actionar majoritar.
Ideea nu este noua si ma duce cu gandul in istoria acestei greu incercate natii: in urma cu aproximativ 150 de ani – tot din lipsa de lideri– romanii isi cautau conducatorii prin strainataturi! Oare sa nu mai fi avansat noi de atunci? Ori sfaturile binevoitoare ale FMI si Bancii Mondiale (tot de pe acele meleaguri) au luat locul marilor sfetnici ai natiei?!
Este firesc sa ne intrebam daca penuria de lideri in segmentul managerial este rezultatul unei cauze obiective, cum ar fi lipsa materiei genetice autohtone, sau al uneia subiective, cum ar fi slaba educatie, in general, dar in special cea din domeniul antreprenorial.
Cunoastem antreprenori ori CEO de succes, oameni de cultura, constructori sau agricultori cu valoare incontestabila in randul breslei din care fac parte si care reprezinta nu doar repere profesionale, dar si morale. Experientele unora au devenit chiar modele de urmat; mai ales dupa ce – intr-un context social si economic nefavorabil – acestia au reusit sa obtina rezultate notabile.
Astfel de oameni, pe care ii admiram fara rezerve, isi impartasesc de multe ori gandurile si valorile dupa care se ghideaza pentru a incuraja si pe altii sa indrazneasca sa reuseasca. Intr-o masura ridicata, acestia transmit cam acelasi mesaj: succesul personal nu consta doar in acumulari materiale, iar asigurarea bunastarii si a confortului personal nu reprezinta decat un unghi din care poti privi acea poza; exista si alte aspecte care conteaza in viata unui lider, cum ar fi atentia acordata crearii si mentinerii unor relatii de calitate, echilibrul dintre munca si viata privata, preocuparea de a oferi ceva societatii.
Dar, raportat la marimea populatiei si, mai ales, la nevoile societatii actuale, aflate in transformare si dezvoltare, numarul acestor lideri autohtoni de succes este nesemnificativ; pe de alta parte, acest fel de imbold imagistic, teoretic, informativ este necesar, dar nu si suficient pentru ca noi conducatori sa apara.
Aparent, penuria de lideri dintr-o societate in tranzitie, cum este cea romaneasca, ar putea da credibilitate studiului din Marea Britanie care sustine ca unii oameni se nasc pentru a deveni lideri, iar acest talent le este inscris chiar in propriul ADN; astfel, unii au calitati innascute de lideri, altii – mai putin dotati, dar care ajung conjunctural in pozitii de conducere – fac deosebite eforturi pentru a se impune in fata celor pe care ii reprezinta sau ii conduc; iar in acest din urma caz, pozitia de conducator vine la pachet cu mai mult stres, dar si cu mai putina productivitate.
Potrivit respectivului studiu, cei aflati in fruntea unor grupuri de oameni – lideri politici, sportivi de mare valoare, finantisti, strategi militari sau conducatori de expeditii – poarta amprenta genetica a inaintasilor. Astfel, exista o secventa ADN in corpul uman care, daca este prezenta, tradeaza predispozitia catre sefie. Gena cu denumirea Rs4950, care se mosteneste din tata-n fiu, este specifica oamenilor care au capacitatea de a lua decizii rapide si sigure, asumandu-si responsabilitati si simtindu-se mai putin confortabil in postura de subaltern.
Cercetatorii britanici au ajuns la aceasta concluzie dupa ce au analizat mostre de ADN de la aproximativ 4.000 de persoane pe care le-au chestionat cu privire la cariera profesionala pe care acestea o deruleaza in prezent. In acest mod expertii au aflat ca indivizii care aveau succes in diferite activitati care necesita capacitati manageriale deosebite aveau prezenta in organism gena Rs4950.
Departe de mine de a-i suspecta pe britanici de manipulare intr-o societate bazata pe privilegii ereditare, cum este cea monarhica, dar o astfel de teorie apartine teoriei elitelor mostenite si nu create, minimalizand rolul muncii si instruirii. De ce, atunci, multe dintre celebritatile deja consacrate drept lideri in domeniile lor de activitate afirma, fara sa ezite, bazandu-se pe propria experienta ca: reteta succesului este 1% inspiratie si 99% transpiratie?!
Pana cand vom decide ca este cazul sa ne intoarcem la regimul in care doar familiile privilegiate aveau sansa sa-si propulseze odraslele in randul elitelor, cred ca ar trebui sa valorificam ceea ce Dumnezeu a oferit acestei natii; altfel, in acest context al globalizarii, Romania s-ar putea sa ramana la mana unor state care au impresia ca-si pot revendica rolul de familii privilegiate de la care Romania sa imprumute lideri.
Asadar, ce ar trebui sa facem?!... Pai, sa cautam experiente inspirationale, de-a lungul si de-a latul pamantului, in istoria moderna. America a fost dintotdeauna tara inventiilor, in timp ce Japonia a fost recunoscuta drept tara inovatiilor, micutul stat asiatic reusind sa se dezvolte ametitor in anii ’50 - ’80, in raport cu resursele de care dispunea. Un rol crucial l-a jucat spionajul la vedere: fructificarea experientei japonezilor trimisi sa lucreze in statele avansate. De ce statul roman n-ar fi in stare sa-si insuseasca experienta managerilor straini si sa inoveze, apoi, leadership-ul pe teritoriul si in folosul romanilor? De ce statul roman nu ar crea conditii pentru ca cei pe care acum ii exporta fortat sa fie tentati sa se intoarca, asa cum a facut modestul stat asiatic – cu mult mai sarac in resurse decat Romania – cu cei pe care i-a trimis sa fure tot ce putea fi preluat, inovat si aplicat in propria lor tara?
Raspunzand celor care sustin importul managerilor straini, le pot spune ca exista 3 dezavantaje majore care, insumate, vor produce o paguba uriasa Romaniei:
1. Pe termen scurt, costa mai mult;
2. Pe termen lung, ramanem dependenti de importul de creiere, in timp ce ale noastre migreaza inca din stadiul de potentiali lideri;
3. Si, poate cel mai grav, inocularea in constiinta publica a credintei ca o societate care a creat atatea valori de-a lungul secolelor se dovedeste neputincioasa intr-o epoca a post-industrializarii si globalizarii.
Asa cum explica un specialist in resurse umane si dezvoltare profesionala, cu experienta in marina, intr-o formatiune de lupta pe mare ceea ce conteaza sunt performantele celei mai slabe nave si nu cele ale navei amiral. Concluzia desprinsa dintr-o asemenea experienta este ca, pentru a creste performanta grupului in ansamblul sau, respectiv statul roman, trebuie sa investim in cel mai putin valorificat, dar si cel mai pretios capital, resursa umana.
In termeni de business, se traduce prin orientarea catre oamenii de la baza companiei si nu spre cei aflati pe trepte mai inalte ale ierarhiei. Doar asa actiunile liderului pot avea un impact major asupra performantei intregii echipe. Extinsa la nivelul comunitatii, se traduce prin investitii in zonele si segmentele neglijate, dar de unde pot rasari exact ce avem nevoie: conducatorii!
In acest context, ne-am putea referi si la modalitatile de dezvoltare a aptitudinilor in conducere; este cunoscut faptul ca una dintre principalele calitati ale unui lider ar fi aceea de a delega sarcinile la care se pricepe cel mai bine, pentru a avea timp sa se implice in activitati noi, de unde sa invete si unde sa aplice noi metode. Pentru a fi un bun conducator, pentru a lua cele mai bune decizii, trebuie sa performezi in domenii cat mai multe si mai diverse, pe care le deprinzi intr-un timp relativ scurt. Daca ramai blocat intr-o arie de expertiza, ai toate sansele sa esuezi.
Daca statul nu poate gestiona afaceri – nu doar pentru ca birocratia il impiedica sa fie un bun manager, dar si pentru ca nu este normal, intr-o democratie descentralizata, sa se amestece in toate domeniile – el poate, in schimb, stimula mediul antreprenorial ca pepiniera de lideri. In felul acesta isi asigura si rezerva de cadre pentru conducatorii din institutiile statului, care, la randul lor, creeaza conditii pentru dezvoltarea mediului de afaceri. Nu doar logica, ci si experienta altor societati democratice dezvoltate ne spune ca un antreprenor de succes, care a dovedit ca stie si poate sa obtina profit in conditii de competitie si de incertitudine ale pietei libere, cu siguranta poate fi un si mai bun conducator in structurile stabile, predictibile ale statului.
Pentru ca este aproape hilar, daca nu ar fi revoltator, sa vezi exact opusul: cum oameni care nu au fost in stare sa produca un surub sau cateva legume in gradinita din jurul casei intra in conducerea politica sau institutionala a statului cu pretentia de a crea prosperitate; este urmarea fireasca a unei mentalitati a sefiei, datorita careia multi vad – in orice pozitie de raspundere – incoronarea lor ca sefi, cu tot apanajul de avantaje vizibile si invizibile care le satisfac vanitatea gaunoasa. Prima si cea mai importanta conditie pentru a schimba in bine mersul lucrurilor este ca promovarea in pozitiile de conducere sa se faca pe baza de merite, de valoare personala si profesionala!
Asadar, raspunzand la intrebarea initiala, am putea concluziona ca responsabilitatea aparitiei de noi lideri valorosi revine in egala masura celor doua componente ale societatii: comunitatea formeaza conducatorii, dar statul este cel care poate si trebuie sa creeze premizele afirmarii acestora.
In Romania avem ambele componente; ne mai ramane doar sa le punem de acord.

Articol publicat in Business Woman Magazine - februarie 2015.
Puteti citi articolul si pe businesswoman.ro.





Pagina 2 din 6
Te afli aici: Opiniile mele